Viitorul care este(?)

În vremurile vechi, salutul cu “handshake” era menit să arate în mod politicos că nici unul dintre cei doi cetățeni ai Romei nu purta un pumnal ascuns pe încheietura mâinii, așa cum obișnuiau asasinii contemporani. Un gest care atesta existența încrederii și a respectului de ambele părți, devenit din ce în ce mai mult un simplu automatism într-o lume în care asemenea noțiuni sunt tot mai vagi.

Suntem toți niște casuali în pieile noastre. O ardem original și încercam să obținem cât mai multe meritând cât mai puțin. În acest scop șmecherim cu un accentuat simț al datoriei pe cât mai mulți fraieri, convingându-ne singuri sau reciproc despre cum ăsta e un comportament ce trebuie afișat cu mândrie, despre cum, băi momițe, așa e viața asta, prea scurtă ca sa nu te riști pe niște chestii care clar se merită, că doar n-o sa ramai de veghe pe-afară, eu trebuie să te-nvăț?

Suntem și vom tot fi mereu prezenți, trăi-v-ar penele voastre de papagali. Ne condamnați verbal în timp ce vă autosatisfaceți secret cu gândul la cum fața de noi sunteti doar niște sclavi, simpli paznici ai impunătorului vostru higher moral ground. În ciuda eforturilor voastre, suntem acum mai puternici ca niciodată si o să tot creștem. Si apoi o să venim după voi: o să ne bagam pe voi așa de tare că o să vă fie frică să mai ieșiți din casă. Cine suntem noi? Noi suntem viitorul.