Nostalgia şi mama ei

Săptămâna trecută am cedat cheile (mele) de la apartamentul în care am locuit timp de fix un an, cunscut unora dintre voi si sub numele de “Tineretului în Acţiune”. Fetelor, să nu plângeti când veti citi rândurile urmatoare. Da, sunt treburi serioase, dar nu trebuie sa lacrimăm pe-aici, că nu-i telenovelă. Fetelor, cu voi vorbesc!

Este apartamentul care a fost martor celei mai tumultoase perioade a vietii mele de până acum, in care am bifat coordonatele intregii palete emotionale: bucurie extrema, disperare, groază, curaj, siguranţă, orice emotie aţi putea numi, probabil că eu am simţit-o cândva între 5 februarie 2009 si 5 februarie 2010, acasa.

Este apartamentul în care m-am cunoscut (mai bine) cu Dragă Colegule. Cine ar fi crezut, colegule dragă, pe 4 februarie 2009, că vom sta noi trântiţi în scaunele ieftine, complet faliţi, cu costumaţia obligatorie de şlapi, şort şi maiou, bând bere şi discutând despre viaţă? Cine ar fi crezut că vom privi cu nostalgie în urmă, în timp ce ardem una mica (şi fumam şi o ţigară)?

Este apartamentul în care te-am cunoscut (mai bine) pe tine, iubita mea, şi în care ai gătit prima oară pentru mine, în care ne-am certat şi împăcat prima oară, şi în care am locuit prima oară împreună. Este apartamentul pe care Figaro şi Aida nu au putut să îl sufere, în care el mieuna mereu şi ea a devenit gri, facând în acelaşi timp curat pe sub mobilă.

Este apartamentul în care am ţinut diferite petreceri şi întâlniri. Este apartamentul în care am scris Porno, plimbându-mă prin cameră ca pe bulevard, însă cu paharul cu suc de porumb în mână. Este apartamentul în care mi-am propus să nu lucrez pentru serviciu, însă n-am reuşit.

Este apartamentul în care aproape fiecare seara avea invitaţi, şi în care în cele din urmă ni s-a facut lene să tot facem curat. Ok, bine, nu am vrut niciodata să facem curat. Este apartamentul care bucata de peşte din congelator aproape că împlineşte la rândul ei un an. Este apartamentul la care nu merge interfonul, nimeni nu mai ştie de când, şi la care Internetul şi curentul electric se plătesc o dată la 4 luni (întreţinerea o data la 6). Este apartamentul fără cablu TV, şi e mai bine aşa, credeţi-mă.

Este apartamentul în care s-a simţit multă lume ca acasă, s-a consumat alcool şi tutun, şi în general s-a promovat o atitudine generală de bună-dispoziţie şi întârziat a doua zi la serviciu.

Nu-i aşa, fetelor? Hai, ştergeţi-vă la ochi, nu e sfârşitul lumii, doar al unei epoci. Cinicul din mine ar vrea să îl dea cu capul de tastatură pe nostalgicul din mine, însă e acelaşi cap.

În stilul blogului cel rău, nu pot să nu fac o referire la natura umană, care blesteamă prezentul şi apoi îl priveşte cu nostalgie îndată ce devine trecut. Aceeaşi natură umană care chiar şi în motivele de clarviziune în care nu blesteamă prezentul, îl priveşte tot cu nostalgie, ca şi când jumătatea ar fi sfârşitul. Mă încearcă o oarecare tristeţe, însă acelaşi cinic mă trage de mânecă, amintindu-mi că e mai bine că s-a terminat înainte să se ducă naibii, ca toate lucrurile din viaţă.

Una peste alta, eşti produsul experienţelor tale. Nimic nu e fără de sfârşit, bine că a fost.