Ionel a spart vaza, nu eu!

A început școala, ocazie cu care la ora la care plec eu de la serviciu, sau în orice caz mă aflu pe un trotuar, acesta este plin de elevi de gimnaziu sau liceu. M-am gândit în timpul facultății că dacă o să scap cu viață din ghearele lui Adrian Badea, Constantin Ghiță, P. Ulmeanu și ale altora, voi privi cu nostalgie elevii ce calcă ordonați pe trotuar, pe sub castani, printre frunzele ruginii, sub mângâierea blândă a asfințitului.

În imaginația mea, ei priveau înapoi cu respect și admirație către mine, și-și șopteau între ei “uite-l pe tipul ăla cu plete, e Tudor cel Rău – blogger profesionist” “Frate ce cool e! Și uite cum îl înconjoară gagicile alea bune în tricouri cu WordPress!” Bineînțeles că în cele din urmă, seminaristul mă trezea și mă întreba de ce desenez măscări pe foaie în loc să fiu atent.

Poate că am îmbătrânit, dar când privesc în aceste zile către elevii de liceu, îi văd sărind în tot felul de trenduri, ascultând o muzică bizară, mergând la școală ca să mai socializeze și ei, ce mai, niște casuali adevărați. Ieri am fost la un magazin, căutându-mi o pereche de pantaloni, iar vânzătoarea, crezându-mă mai tânăr, îmi recomanda cu căldură un model anume, spunând “ăștia merg la orice, sunt casual”.

Inițial voiam să postulez că eu nu eram așa; mi-am dat apoi seama că la randul meu eram considerat un casual, îngrozind și iritând pe diverși cu trendurile care mi se păreau atunci profunde și veșnice, încercând cu teribilism să înclin balanța puterii în favoarea generației mele, și în general defecându-mă asupra valorilor considerate atunci clasice. Așa că, la o privire mai atentă, eram exact cum sunt ei acum, doar că în alt context. Context care într-adevăr era mai bun, dar asta nu îi condamnă, chiar dimpotriva.

În cele din urmă, a spune orbește/surzește “tinerii din ziua de azi ne trag în jos foarte tare” e doar un alt fel de a fi un frate mare care dă vina pe următorul, pe care se știe că nu îl va lua nimeni în serios. Dacă “tinerii din ziua de azi” sunt mereu, ca obiceiuri să zicem, undeva sub nivelul contextului pe care noi, “adulții” îl reprezentăm, nu ar fi o ipocrizie mai mică să ridicăm contextul mai degrabă decât să ne așteptăm irațional ca ei să înceteze a fi infantili și teribilisti? Sau putem să visăm în continuare cai verzi pe pereți și peste 40 de ani să ne arătăm la rândul nostru foarte mirați când nu ni se cedează locul în autobuz sau nu ne cresc pensiile.