Jocuri și greșeli

Îmi dau seama că prin publicarea acestui entry risc să fiu târât prin noroaiele blogosferei, însă am decis că nu mai pot ascunde ce simt. În plus, probabil că este o experiență care m-ar căli. Dragi cititori, cu riscul de a fi poreclit “The Grammar Nazi”, voi aborda astăzi controversatul subiect al scrierii corecte în online.

Să nu mă înțelegeți greșit, nu mă consider deasupra erorilor de scriere, de gramatică, sau de punctuație. Sunt sigur că am “comis-o” în repetate rânduri, inclusiv pe acest blog, însă e ceva ce îmi asum și încerc să remediez, odată semnalat. Ce mă amuză amar însă e că a scrie sau a te exprima corect aproape că a ajuns o rușine.

Complexul rezidențial în care locuiesc are un forum improvizat, unde eu am făcut săptămâna trecută greșeala de a reproșa cuiva că, printre altele, aruncă insulte agramate din spatele unui pseudonim. Nu era punctul principal al reproșului meu, nu era nici măcar un argument în sine, era cel mult o notă de subsol. Bineînțeles, doar despre asta s-a vorbit în continuare, despre cum aici nu e concurs de gramatică, și despre cum se discută probleme adevărate. Ironic sau nu, una dintre insultele la care mă referisem era “stupid-o”. În continuare mă amuz gândindu-mă că era vorba despre o marcă de cereale pentru micul dejun, din aceea în formă de gogoși, ca la Cheerios (respectiv Cheeri-o).

M-am simțit ca și când aș fi reproșat cuiva că trece pe roșu cu o mașina lovită și neînmatriculată, iar ca rezultat șoferul în cauză s-ar fi ofensat. Vi-l puteți imagina, dacă vreți, coborând geamul și întrebându-mă printre versuri despre valoare și dolari de ce mă iau de mașina lui, că aici e trafic, nu concurs de frumusețe.

Pentru că în această eră a vitezei suntem cu toții predispuși greșelilor, vă propun două joculețe specifice.

Răspunsul buclucaș

Îl puteți folosi, pe lângă scopul ludic, pentru a vă da seama dacă autorul în cauză pur și simplu a greșit sau chiar este un mândru semianalfabet (sau o mândră semianalfabetă). Ca bonus, vă poate ajuta să identificați și semianalfabeții din umbră, care îi vor lua solidar apărarea, temându-se de ziua în care vor fi ei înșiși descoperiți.

Găsiți într-un forum sau pe un blog o greșeală de scriere; din ce în ce mai des, le puteți găsi și pe paginile firmelor sau publicațiilor, dacă vreți să pretindeți că faceți cuiva un serviciu. Lăsați autorului un mesaj neutru, eventual anonim. De exemplu “torpilaboss87, verbul a merita nu este reflexiv, corect e ‘merită deranjul’, nu ‘se merită deranjul’”. Dacă vreți în continuare să pretindeți că le faceți un serviciu, trimiteți-l privat.

Dacă greșeala este corectată, răspunsul direct fie lipsind, fie având forma “Da, frate! Ai dreptate, îl tot aud în jur și am crezut că așa e corect”, ați făcut o faptă bună. Este acceptabil chiar și un răspuns de forma “frate, am corectat, dar ești off topic rău!”. Dacă în schimb, mândru de greșelile sale, autorul se arată ofensat sub diferite pretexte (nu e aici concurs de gramatică, mama ta este o femeie de moravuri ușoare, ești posesorul unui organ sexual de dimensiuni moleculare, etc.)… măcar nu ați făcut o faptă rea.

Găsiți înțelesul ascuns

Iată un alt joc, de data asta de imaginație, care are la rândul său avantajul că poate fi jucat de pe scaunul de birou, în văzul tuturor, creând eficient iluzia de activitate cerebrală intensă. Închipuiți-vă că autorul textului greșit este de fapt un talent literar nedescoperit, și că are o tehnică specială pentru a comprima cât mai multă informație într-un text cât m-ai scurtat. Spre exemplu, celebra întrebare:

“Ce m-ai faci, păpușe? Mergem și noi l-a o cafea?”

La prima vedere, o invitație la cafea din partea unui cocalar. Veți fi tentați să credeți că s-ar fi scris corect așa:

“Ce mai faci, păpușă? Mergem și noi la o cafea?”

Nimic nu este mai departe de adevăr. Decodificat, textul ar putea fi:

“Păpușă, să știi că sunt deschis pentru activități erotice cu tine alături de cel puțin încă o păpușă, dacă m-ai primi. Un amic mi-a povestit că a mers să bea o cafea cu o păpușă, iar ulterior ea l-a primit în dormitorul ei, deci voi încerca să procedez și eu la fel.”

De fapt, acest proces de decodare chiar necesită o activitate cerebrală intensă, e important doar să nu începeți să râdeți. Vă garantez însă din proprie experiență că, în timp, va deveni o a doua natură.

Ca să închei, se pare că trăim în aceste vremuri în care a observa o greseală gravă într-un text scris e un semn de mare snobism. De ce mă oftică asta pe mine? Pentru că face parte din declinul general din jur, și pentru că tot continuăm să coborâm standardele în loc să rezolvăm problemele. Aștept cu interes momentul în care va deveni obligatoriu să scriem greșit, iar apoi momentul în care mergi la închisoare dacă știi să citești.

Subtitrări

Toată lumea mai greșește când scrie; câteodată, dacă ai scris greșit, se înțelege altceva. Prostia e te crezi prea deștept ca să te mai corectezi dup-aia sau prea important ca să recunoști. Dacă o ținem tot așa, în curând n-o să mai știe nimeni nimic.

Consumatorul profesionist

Scott Adams explică în cartea sa, “The Dilbert Principle” (o carte geniala, apropo, despre spiritul corporatist) de ce tiparnița a făcut omenirii mai mult rău decât ciuma, de exemplu. Argumentarea pe care o folosesște este, pe scurt, că dacă înainte de invenția tiparniței indivizii erau mai mult sau mai putin limitați la ceea ce puteau ei înșisi să conceapă sau măcar să înțeleagă (din punct de vedere tehnologic și științific), apariția tiparniței a favorizat propagarea în masă a cunoștințelor. Drept consecință, acum avem la îndemână concepte pe care nu le stăpânim.

Asta înseamnă că daca într-o zi computerul nu mai pornește, cei mai mulți dintre noi vor apela la ajutorul unui specialist sau vor cumpăra un altul de la cineva care le produce, în loc să îl deschidă și să îl repare sau să își construiască singuri un altul. Poate că nu e cel mai bun exemplu, dar înțelegeți ce vreau să spun. Mai mult, întreaga noastră civilizație este construită în jurul acestui principiu, înspre încurajarea consumatorismului. În cele din urmă, priviți din afară (din afara umanității), am apărea ca niște copiii iresponsabili care au furat mașina părinților și fac accidente, întrucât nu știu să o conducă.

Ceea ce am făcut noi inventând tiparnița a fost să pornim pe drumul spre trișarea selecției naturale. Ceea ce s-a întâmplat de fapt a fost că din cauza tiparniței, cunoașterea a crescut mai repede decât capacitatea noastră de cunoaștere. E ca și când ne-am fi făcut fițuici pentru examenele de evoluție. Prin contrast, dacă tiparnița nu s-ar fi inventat, am fi continuat să evoluăm în ritmul nostru natural, ajungând, după un timp mult mai lung ce-i drept, la nivelul tehnologic de acum, însă pe care fiecare dintre noi să îl “merite”.

Înainte să îmi subliniați că fără știință (deci tiparniță) am fi murit încă de holeră în secolul 21, amintiți-vă că ceea ce discutăm aici este un concept pur teoretic. Bineînțeles că pentru fiecare dintre noi care, in cazul fericit în care ar fi apucat să se nască, ar trăi într-un Ev Mediu prelungit, asta ar fi un mare neajuns. Din nou însă, privind din afară, am fi fost niște ființe mai responsabile.

În orice caz, mi s-a părut o perspectivă interesantă, chiar dacă ireală.

Subtitrare:

Dacă nu se inventa tiparnița, am fi murit în continuare de holeră, dar când s-ar fi inventat mașinile nu ne-am mai fi călcat unii pe alții cu ele. S-a întâmplat altfel și asta e, dar e mișto să ne gândim cum ar fi fost.

Nu e carte ca Shogunu’, nici mașină ca Lăstunu’

Îmi amintesc de serialul și cartea “Shogun”, în care pilotul de vapor european, poreclit de gurile rele “barbarul”, făcut stăpân peste o moșie japoneză modestă și slujitorii acesteia a vânat într-o zi un fazan. Dorind să îl gătească, l-a agățat pentru câteva zile în aer liber, pentru a se frăgezi carnea, conform rețetei. Fără să se gândească prea mult, a dat ordin strict ca nimeni să nu se atingă de fazan.

Câteva zile mai târziu, când i-a observat lipsa, a întrebat ce se întâmplase. I s-a povestit ca fazanul mirosea foarte puternic a hoit (japonezii aveau încă de atunci un cult al curățeniei, în timp ce europenii făceau baie lunar), iar bătrânul grădinar se oferise voluntar să îl arunce. Întrucâtva amuzat, pilotul a cerut să vină grădinarul, ca să îl dojenească. A fost imposibil însă, încât acesta, socotind că a nesocoti porunca stăpânului este o infracțiune capitală, își făcuse seppuku. Iată deci ce se întâmplă când un barbar primește un rang înalt într-o societate civilizată.

Reiau saga “Vecinii mei”. Dacă vă mai amintiți de episodul trecut, complexul nostru prezidențial se confrunta cu un inamic tenace, câinii din împrejurimi. Responsabila de comunicare internă, D-na Pițulna Poncea, originară din provincia etajului 2, declanșase o campanie de propagandă, în scopul solidarizării poporului împotriva acestui inamic insidios. Războiul a contiuat, moralul ridicat aducând trupelor un nou val de entuziasm.

Totul părea pierdut în lupta cu câinii din împrejurimi când strategii militari au constatat că aceștia aveau o puternică rețea de spionaj și contraspionaj, cu un pivot chiar în garda de onoare a ansamblului. Mulțumită intervenției rapide a unui grup de inițiativă condus de responsabila de comunicare internă, trădătorul de cauză, neam și patrie a fost în scurt scos la iveală, încarcerat și executat. Acest șobolan, acest păduche al societății comunica cu inamicul și nu numai că nu îl împușca fără somație, ci chiar se pare că i-a oferit câteodată adăpost și resurse.

Mulțumim vecinei mele revoluționare că a cerut și obținut concedierea și înlocuirea unui paznic în vârstă de 50 de ani care saluta cu respect pe fiecare locuitor sau invitat. Sunt convins că în timp ce acesta caută cu disperare în ziar un loc de muncă sau un cumpărător de rinichi pentru a-și întreține în continuare familia își va da seama că trebuia să se gândească de două ori înainte să mângâie un câine.

Subtitrari:

Vecina mea a cerut să fie dat afara un paznic care lasa cainii sa stea la poartă, așa că l-au dat afară. I-au dat fatala, ce să mai… Io cred că s-a mers prea departe.

Subtitrări

M-am hotărât să atrag un nou segment de public la mine pe blog. Mă refer la segmentul de public care are nevoie de “.ro” într-un logo ca să își dea seama că ar putea exista și un site. Voi urma așadar modelul televiziunilor care dau maselor orice se vinde, indiferent de implicațiile sociale.

În consecință, la multe dintre articolele ulterioare mele voi oferi subtitrări, care pot fi găsite la finalul articolului. Bineînțeles, se va pierde câte ceva în traducere, dar sunt vremuri grele și cu toții trebuie să ne adaptăm. Probabil că ironia se va pierde prima.

Subtitrări:
Sunt oameni care nu-nțeleg ce scriu. De-asta o să pun subtitrări în josul paginii, unde scrie “Subtitrări”. O să fie tot ce am zis în pagină, dar mai pe scurt, așa.

Seninătate

Aparent, sunt naiv. Am purtat recent o discuție în care eu mă plângeam ca televiziunile nu își iau în serios rolul de formatoare, cu tot cu responsabilitățile conexe, mulțumindu-se să încurajeze senzaționalul și voyeurismul, accelerând degradarea societății. Mi s-a răspuns senin că nu au nicio obligație în acest sens, pentru că ele sunt afaceri, și unicul lor scop este să scoată bani. Poate că sunt eu naiv, dar o tranzacție în care unicul scop este câștigul financiar nu se numește afacere, ci combinație.

Așa că haideți să alergăm după bani, să facem cu toții combinații și să le spunem afaceri, și când nu va mai fi nimic de combinat să ne întrebăm senini ce s-a întâmplat.

Vecina mea revoluționară

Precum mulți dintre noi, locuiesc undeva unde am vecini. Să spunem că media de vârstă a vecinilor mei este undeva în jurul a 30 de ani. Se pare însă că una dintre vecinele mele a locuit atât de mult în blocurile de pensionari de la periferie încât, precum pisicile lăsate prea multă vreme fără stăpân, s-a sălbăticit.

Această făptură, animată de un înalt simț civic, lasă  în spațiile publice scrisori către colocatarii săi, semnate “vecinii”. Mă întreb, dacă “vecinii” le semnează, cui se adresează aceste scrisori? Mai mult, ele mă fac să zâmbesc amar, amintindu-mi de celebra semnătură “mai mulți membri ai partidului”.

Bineînțeles, scrisorile sunt redactate făcând uz de o gramatică și redactare în cel mai bun caz șchioape. Virgule între subiect și predicat, greșeli de felul “hrănii”, spațiul de după semnul de punctuație de negăsit, întregul text scris cu majuscule, etc. .

Spre amuzamentul și dezgustul vostru, două dintre aceste întâmplări vor fi prezentate aici. Cel mai recent mesaj a fost unul personal, sub forma unui post-it (roz) lipit pe ușa-mi, post-it pe care scria “TE RUGĂM, NU MAI LĂSA LUMINA APRINSĂ PE HOL. SEMNEAZĂ, VECINII”. Aș vrea să se consemneze că, animat de dorința de transforma cât mai multe situații în provocări, de cele mai multe ori nu aprind nici măcar becul cu temporizare, cu atât mai puțin pe celălalt. Nu că ar fi treaba cuiva.

Ceea ce mi-am propus să îi pun în vedere, de îndată ce o voi identifica, tinerei autoare de epistole este că, deși nu aveam pretenția să se gândească că pentru mesajele anonime pot fi folosite cutiile poștale, ușa face parte din apartament, și ceea ce a făcut se încadrează, pe lângă calomnie și hărțuire, la încălcarea proprietății private.

O altă scrisoare, lipită în lift, viza hrănirea câinilor comunitari de pe câmpiile alăturate blocului (da, blocul se află în câmp, la minim 100m de orice altă clădire). Nu o să discut controversatul subiect al câinilor comunitari, însă m-am simțit revoltat de faptul că altcineva decât firma care administrează complexul face anunțuti publice despre ce au sau nu voie locatarii să facă.

Sigur, “deocamdată vă adresăm o rugăminte politicoasă” scria urmașa lui Guevara. Mi-o și închipui pe tânăra semidoctă, nemulțumită de reacția obținută, îmbrăcând un costum moto galben și tranșându-ne pe toți à la Kill Bill. Reacția mea a fost de a lua un pix colorat și a sublinia greșelile de gramatică și exprimare, trecând în colțul dreapta-sus “7 (șapte)” și semnând. Am fost indulgent cu nota, și rău am făcut După câteva zile, am găsit respectiva scrisoare înlocuită cu o copie curată, copie în care nu fuseseră însă corectate greșelile. Asta e, v-a trebui să o las corigentă.

Trei povești

Un fel de prefață

Dupa modelul lui Steve Jobs la începerea anului la Stanford University, o sa vă spun, dragi cititori, trei poveşti din viaţa mea. Spre deosebire de Steve, nu pot să afirm că poveştile se întamplă în momente de răscruce pentru mine, însă eu cred că au ceva în comun. Din păcate, ceea ce au în comun nu spune lucruri prea bune despre natura umană.

Despre muzică, seriale și dezamăgire.

Am crescut cu X-Files și Red Hot Chili Peppers, printre altele. Erau niște vremuri mai bune, înainte ca X-Files să se facă film, și înainte de “Stadium Arcadium”. Și într-o zi, Apple a început să vândă iPod-uri U2. Erau mai scumpe, dar aveau semnaturile celor patru lasergrafiate pe spate. Apropo, înainte să se întâmple asta, îmi placea și U2. Ulterior, deși muzica a rămas aceeași, nu puteam să o ascult fără să mă gândesc că pentru cineva este un business, că într-o măsură mai mică sau mai mare, melodiile acelea erau compuse și executate cu gândul la vânzări.

Vedeți voi, dragi cititori, subconștientul meu și-a dat seama atunci ceea ce abia mai târziu aveam sa conștientizez: că vânzările bat pasiunea mai rău decât bate viața filmul sau Bruzli pe Vandam. Mi-am cerut deci mental iertare și am rămas la Chili Peppers, care deja afirmaseră că nu ar vrea să fie vreodată o formație cunoscută, că asta ar schimba felul în care privesc și fac muzică, și le-ar răpi ceea ce consideră ei că e cel mai mișto la ei. Sigur, nu erau exact cuvintele astea, dar nu poți să traduci orice fără să adaptezi.

Apoi a apărut serialul Californication, cu David Duchovny (din X-Files). În paranteză, “Californication” este un album mai vechi al lui Red Hot Chili Peppers, despre artificial, aparențe și comercial. Am fost așadar plăcut surprins să văd cât de bine capturează serialul spiritul albumului, deși nu apare vreo referință directă la acesta. Era ca și când cineva ar fi macinat albumul, și l-ar fi amestecat cu peliculă și recuzită până iese serial.

Red Hot Chili Peppers s-au bucurat atât de tare că erau recunoscuți ca iconuri culturale încă din timpul vieții și că viziunea lor și fenomenul identificat de ei ajung către toată lumea, dincolo de barierele preferintelor muzicale, încât au dat în judecată. Au cerut să se oprească filmările și să li se dea toți banii obținuți pentru că se folosesc de numele albumului. Și nu managerii, ci solistul însuși afirma că Showtime le-a furat de fapt identitatea, și că așa ceva nu se face.

Au pierdut, bineînțeles, și toată povestea s-a uitat. Eu nu am putut să îmi scot însă din minte scena pe care mi-o închipuisem: cei patru în studio, discutând: “Băi, nu prea se mai vinde. Ionuțe, ai ceva nou la chitară acolo? Nu? Nu mai avem nici bani? Atunci hai să îi dăm în judecată pe ăia care ne plac atât de mult încât au făcut un serial bazat pe ideile pe care încercăm noi să le promovăm!”. Cu alte cuvinte, nici până în ziua de azi nu am mai reușit să trec peste faptul că au ales “fortune” în loc de “fame”.

Despre rechini și prestarea de servicii

Dacă ați ajuns vreodată în Gara de Nord din București și v-a trecut prin minte să luați un taxi, știți probabil despre “rechini”. Aparent foarte amabili, oferă un serviciu de taximetrie de lux. Luxul se reflectă bineînțeles doar în preț, care este afișat mic și înșelător pe portieră, și este menționat abia la sfârșit, atunci când cursa costa de 8-10 ori mai mult decât ar fi costat cu un taxi normal.

O altă zonă de agățat fraieri era în fața magazinului Unirea, din aceeași capitală europeană. Știind eu asta, și totuși având nevoie urgentă de un taxi de acolo, mă îndrept surprins spre unul care tocmai parcase mai intr-o parte, și care avea pe ușă un tarif normal. Mă apropii precaut, deschid portiera și întreb “Liber? Da? Și prețul… e ăsta de pe ușă? Ok. La Tineretului, vă rog”. Și văd în acel moment trei tipi apropiindu-se, unul dintre ei cu o bâtă în mână.

Primul ajuns se adresează colegului din mașină “Băi m####ule! Ți-am mai zis să nu mai stai aiciea, că ți-o iei! Nu vii tu aicea să strici treaba”. Sau ceva asemănător. Înțeleg eu de ce era așa de timid și grăbit taximetristul meu. În ciuda oricărui instinct, mă bag în seamă ca scafandrul în apă și mint “Am făcut comandă, l-am chemat”.

Îmi e rușine, aducându-mi aminte. Îmi e rușine că m-am mulțumit să tac, că mi-a fost prea frică să le spun că ei și oameni de c##at ca ei ##t societatea, că ar trebui să le fie rușine să fure de la oamenii cinstiți, și să amenințe oameni cinstiți, că ar merita să aibă la rândul lor parte de violență și nedreptăți, și de un loc rezervat în celulă. În general, să fac un oarecare scandal.

Vi-i închipuiți, dragi cititori, pe domnii rechini având o revelație, și zicându-și unii altora “C##ie, am greșit. Tot timpul ne plângem de nedreptate, dar de fapt facem parte din problemă. Hai să fim în ###a mea cinstiți de acuma!” Nu? Nici eu. Dar totuși, aș fi putut să nu tac, și totuși am tăcut. Iar pentru asta îmi e rușine.

De ce fac rechinii asta? Pentru că pot. Și pentru ca apoi să se mândrească la tavernă despre cum au mai fraierit o studentă bună din provincie. Dar în principal pentru că pot, și pentru că li se pare OK să promoveze o societate care se învârte în jurul lui “a păcăli” și “a nu te lăsa păcălit”. Cu comportamentul lor de fete de pe centură care agață în cluburi de fițe, aceștia se află de multă vreme pe lista mea neagră, imediat deasupra fraților lor mai cinstiți, hoții de buzunare.

Mi-am propus în schimb să tac mai rar. Asta se întâmpla acum câțiva ani. Oricum, dupa ce trecuse ceva vreme de la treaba cu Chili Peppers.

Despre internet, conținut și proprietate intelectuală

Această ultimă poveste nu mă are ca protagonist. Dar ca să aveți o perspectivă mai clară, o să încerc să vă pun în pielea protagonistului, punct de vedere care pentru mine a fost cel mai relevant. Închipuiți-vă așadar, dragi cititori, că administrați un site de conținut. Mai specific, de știri din muzică. Ați investit la timp, și aveți în consecință o bază mare de utilizatori, mai ales că site-ul vostru se concentrează pe o anumită nișă, fidelizând astfel vizitatorii. Am uitat să spun asta? Ei bine, am spus-o acum.

Lucrurile merg bine, prindeți știrile la timp, le publicați în timp util și deci apăreți printre primii în căutările Google. Vizitatori, trafic, bani. Asta bineînțeles, pe lângă sentimentul de împlinire care vă încearcă la gândul că sunteți pionierii unei comunități, și că prin investiția voastră niște fani ai aceluiași gen de muzică sunt măcar cu puțin mai fericiți.

Chiar dacă e criză, lucrurile merg. Sigur, nu merg la fel de bine, dar era de așteptat. Totuși, aveți câțiva redactori care scriu conținut. Orice știre despre ceva din altă țară se găsește pe un site internațional, și cum nu prea există traducere fără adaptare, a traduce nu violează dreptul la proprietate intelectuală al cuiva. Cum spuneam, lucrurile merg bine. Nu sunteți încă niște baștani adevărați, dar cu puțin noroc veți ajunge și acolo.

Acum închipuiți-vă că vă treziți într-o dimineață. Serios, închipuiți-vă. Simțiți lumina cum pătrunde în pupile, gândiți-vă la diferite ritualuri specifice. V-ați imersat în atmosferă? Acum închipuiți-vă că intrați pe Internet și observați că la căutarea Google a apărut mai întâi alt site de conținut. Tot cu profil muzical, dar nu pe o nișă anume. Simțiți cum se cască un hău în podea și vă prăbușiți în gol, în timp ce la vecinul de palier se aude batjocoritor melodia “Guță, nu mai ești numărul 1”.

Aparent, cineva folosește tehnica patentată de a privi pe site-urile din afară și a traduce și adapta știri, interviuri și communicate de presă. Și cine le-a dat voie să le scrie mai complet și din mai multe surse? Ăsta e modelul vostru de business, și nimeni nu îi aduce îmbunătățiri si mai și respiră apoi. OK, nu e grav, să ne calmăm. Ce putem face? Să ne bucurăm că mai există cineva cu aceeași perspectivă de business? Ei, rahat! Hai mai bine să coborâm cu bâta din taxi.

Vă gândiți acum, dragi cititori, că ați putea să amenințați cu tribunalul? În fond, în onlineul ăsta în care toți dau copy-paste, cine o să îi creadă că pur și simplu au găsit știri în același loc, și că e de așteptat ca două traduceri să semene între ele? Și ce dacă e clar că nu e copy-paste, legea spune doar că orice are peste 50% din cuvinte e plagiat, hai să ne folosim de asta. Vă gândiți că dacă face cineva apel la bunul simț, să vă doară undeva, doar pentru că puteți?

Sper din toată inima că nu vă gândiți să faceți asta, dragi cititori. Ipotetic vorbind. Pentru că dacă da, nu v-ați deosebi cu nimic de formațile care aleg banii sau de taximetriștii din categoria rechini. Dacă vă gândiți să renunțați la bunul simț doar pentru că puteți, ar trebui să vă fie rușine.

Nu este vorba despre un site anume, sau despre cineva anume, bineînțeles.

În incheiere…

Bunul simț, dragi cititori, este ceva ce ne va băga în bucluc de multe ori. Dar în momentul în care renunțăm la el, prostituându-ne moral pentru bani sau confort, nu facem decât să ne furăm singuri proverbiala căciulă, grăbind stricarea lumii în care trăim, și în care va trebui să trăim și când vom fi de cealalta parte a nesimțirii.

Dumitru 2.0

Aveam să aflu că în aceste vremuri de criză financiară vecinul meu Dumitru nu o duce extraordinar de bine. A renunţat la locul de muncă anterior în favoarea unui business propriu, asistent de parcare freelance. Întâmplător m-am întâlnit cu el recent, când tocmai aveam nevoie de cineva care să mă asigure de corectitudinea manevrelor de parcare, sugerându-le imediat ce începeam a le efectua.

M-a văzut venind, şi a citit în farurile mele intenţia de a opri. Politicos ca întotdeauna, m-a sfătuit:

“Salut, Ioane! Mă bucur să te revăd. Să ştii că admir măiestria cu care parchezi, puţini s-ar fi descurcat la fel de bine. Dacă se ridică de aici maşini mă întrebi? Să ştii că nu e exclus, dar asta e responsabilitatea mea. In cel mai rău caz te sun să vii să o muţi dacă este. Îi înţeleg şi pe cei de la primărie… Adevărul este că dacă nu ar fi ocupată o bandă întreagă cu maşini parcate s-ar circula cu totul altfel. E greu şi pentru ei, cei parcaţi. Păi poţi să îţi închipui, Ioane, ce înseamnă să ieşi cu spatele înainte în trafic? Cât de periculos este? Mă bucur însă că a fost demarată o campanie btl pe tema asta. Tocmai când începusem să îmi pierd încrederea in Capitală, am observat cum unii parchează perpendicular in spatele a 2-3 maşini, ca să nu existe riscul să iasă cu spatele din parcare dimineaţa, când e aglomerat şi periculos. Câteodată, ca avertisment de prudenţă, ridică ştergatoarele sau desumflă cauciucurile. Există voci de bloggeri şi jurnalişti dezamăgiţi, dar eu spun uite! Uite spiritul întreprinzător şi patriot al românului!”

În acest punct al discuţiei m-am îndepărtat uşor, întrucât mă grăbeam să arunc nişte hârtii la coşul de gunoi, motiv pentru care nu l-am mai auzit vorbind, însă presupun că a continuat cu pasiune:

“Păi cum să îl ajuţi pe concetăţeanul tău mai bine decât oferindu-i timp să iasă din tumultul cotidian, să fie pătruns de aerul proaspăt al dimineţii în timp ce îşi aşează ştergatoarele sau îşi umflă la loc cele 4 cauciucuri, cum altfel  să îl provoci emoţional, înspre dezvoltarea personală, decât punându-l în situaţia de a căuta o pompă sau un service auto dimineaţa la ora 7 într-un cartier străin? Cum altfel să îl înveţi despre lipsa de importanţă a posesiilor materiale decât trecând cu cheia pe lângă porţiera lui? Cum să îl dezvolţi pe
partea socială mai eficient decât punându-l să interacţioneze cu alţi indivizi in timp ce merge cu autobuzul?

Îţi spun Ioane, suntem pe drumul cel bun.”