Să nu mă înțelegeți greșit, nu mă consider deasupra erorilor de scriere, de gramatică, sau de punctuație. Sunt sigur că am “comis-o” în repetate rânduri, inclusiv pe acest blog, însă e ceva ce îmi asum și încerc să remediez, odată semnalat. Ce mă amuză amar însă e că a scrie sau a te exprima corect aproape că a ajuns o rușine.

Complexul rezidențial în care locuiesc are un forum improvizat, unde eu am făcut săptămâna trecută greșeala de a reproșa cuiva că, printre altele, aruncă insulte agramate din spatele unui pseudonim. Nu era punctul principal al reproșului meu, nu era nici măcar un argument în sine, era cel mult o notă de subsol. Bineînțeles, doar despre asta s-a vorbit în continuare, despre cum aici nu e concurs de gramatică, și despre cum se discută probleme adevărate. Ironic sau nu, una dintre insultele la care mă referisem era “stupid-o”. În continuare mă amuz gândindu-mă că era vorba despre o marcă de cereale pentru micul dejun, din aceea în formă de gogoși, ca la Cheerios (respectiv Cheeri-o).

M-am simțit ca și când aș fi reproșat cuiva că trece pe roșu cu o mașina lovită și neînmatriculată, iar ca rezultat șoferul în cauză s-ar fi ofensat. Vi-l puteți imagina, dacă vreți, coborând geamul și întrebându-mă printre versuri despre valoare și dolari de ce mă iau de mașina lui, că aici e trafic, nu concurs de frumusețe.

Pentru că în această eră a vitezei suntem cu toții predispuși greșelilor, vă propun două joculețe specifice.

Răspunsul buclucaș

Îl puteți folosi, pe lângă scopul ludic, pentru a vă da seama dacă autorul în cauză pur și simplu a greșit sau chiar este un mândru semianalfabet (sau o mândră semianalfabetă). Ca bonus, vă poate ajuta să identificați și semianalfabeții din umbră, care îi vor lua solidar apărarea, temându-se de ziua în care vor fi ei înșiși descoperiți.

Găsiți într-un forum sau pe un blog o greșeală de scriere; din ce în ce mai des, le puteți găsi și pe paginile firmelor sau publicațiilor, dacă vreți să pretindeți că faceți cuiva un serviciu. Lăsați autorului un mesaj neutru, eventual anonim. De exemplu “torpilaboss87, verbul a merita nu este reflexiv, corect e ‘merită deranjul’, nu ‘se merită deranjul’”. Dacă vreți în continuare să pretindeți că le faceți un serviciu, trimiteți-l privat.

Dacă greșeala este corectată, răspunsul direct fie lipsind, fie având forma “Da, frate! Ai dreptate, îl tot aud în jur și am crezut că așa e corect”, ați făcut o faptă bună. Este acceptabil chiar și un răspuns de forma “frate, am corectat, dar ești off topic rău!”. Dacă în schimb, mândru de greșelile sale, autorul se arată ofensat sub diferite pretexte (nu e aici concurs de gramatică, mama ta este o femeie de moravuri ușoare, ești posesorul unui organ sexual de dimensiuni moleculare, etc.)… măcar nu ați făcut o faptă rea.

Găsiți înțelesul ascuns

Iată un alt joc, de data asta de imaginație, care are la rândul său avantajul că poate fi jucat de pe scaunul de birou, în văzul tuturor, creând eficient iluzia de activitate cerebrală intensă. Închipuiți-vă că autorul textului greșit este de fapt un talent literar nedescoperit, și că are o tehnică specială pentru a comprima cât mai multă informație într-un text cât m-ai scurtat. Spre exemplu, celebra întrebare:

“Ce m-ai faci, păpușe? Mergem și noi l-a o cafea?”

La prima vedere, o invitație la cafea din partea unui cocalar. Veți fi tentați să credeți că s-ar fi scris corect așa:

“Ce mai faci, păpușă? Mergem și noi la o cafea?”

Nimic nu este mai departe de adevăr. Decodificat, textul ar putea fi:

“Păpușă, să știi că sunt deschis pentru activități erotice cu tine alături de cel puțin încă o păpușă, dacă m-ai primi. Un amic mi-a povestit că a mers să bea o cafea cu o păpușă, iar ulterior ea l-a primit în dormitorul ei, deci voi încerca să procedez și eu la fel.”

De fapt, acest proces de decodare chiar necesită o activitate cerebrală intensă, e important doar să nu începeți să râdeți. Vă garantez însă din proprie experiență că, în timp, va deveni o a doua natură.

Ca să închei, se pare că trăim în aceste vremuri în care a observa o greseală gravă într-un text scris e un semn de mare snobism. De ce mă oftică asta pe mine? Pentru că face parte din declinul general din jur, și pentru că tot continuăm să coborâm standardele în loc să rezolvăm problemele. Aștept cu interes momentul în care va deveni obligatoriu să scriem greșit, iar apoi momentul în care mergi la închisoare dacă știi să citești.

Subtitrări

Toată lumea mai greșește când scrie; câteodată, dacă ai scris greșit, se înțelege altceva. Prostia e te crezi prea deștept ca să te mai corectezi dup-aia sau prea important ca să recunoști. Dacă o ținem tot așa, în curând n-o să mai știe nimeni nimic.

Asta înseamnă că daca într-o zi computerul nu mai pornește, cei mai mulți dintre noi vor apela la ajutorul unui specialist sau vor cumpăra un altul de la cineva care le produce, în loc să îl deschidă și să îl repare sau să își construiască singuri un altul. Poate că nu e cel mai bun exemplu, dar înțelegeți ce vreau să spun. Mai mult, întreaga noastră civilizație este construită în jurul acestui principiu, înspre încurajarea consumatorismului. În cele din urmă, priviți din afară (din afara umanității), am apărea ca niște copiii iresponsabili care au furat mașina părinților și fac accidente, întrucât nu știu să o conducă.

Ceea ce am făcut noi inventând tiparnița a fost să pornim pe drumul spre trișarea selecției naturale. Ceea ce s-a întâmplat de fapt a fost că din cauza tiparniței, cunoașterea a crescut mai repede decât capacitatea noastră de cunoaștere. E ca și când ne-am fi făcut fițuici pentru examenele de evoluție. Prin contrast, dacă tiparnița nu s-ar fi inventat, am fi continuat să evoluăm în ritmul nostru natural, ajungând, după un timp mult mai lung ce-i drept, la nivelul tehnologic de acum, însă pe care fiecare dintre noi să îl “merite”.

Înainte să îmi subliniați că fără știință (deci tiparniță) am fi murit încă de holeră în secolul 21, amintiți-vă că ceea ce discutăm aici este un concept pur teoretic. Bineînțeles că pentru fiecare dintre noi care, in cazul fericit în care ar fi apucat să se nască, ar trăi într-un Ev Mediu prelungit, asta ar fi un mare neajuns. Din nou însă, privind din afară, am fi fost niște ființe mai responsabile.

În orice caz, mi s-a părut o perspectivă interesantă, chiar dacă ireală.

Subtitrare:

Dacă nu se inventa tiparnița, am fi murit în continuare de holeră, dar când s-ar fi inventat mașinile nu ne-am mai fi călcat unii pe alții cu ele. S-a întâmplat altfel și asta e, dar e mișto să ne gândim cum ar fi fost.

Câteva zile mai târziu, când i-a observat lipsa, a întrebat ce se întâmplase. I s-a povestit ca fazanul mirosea foarte puternic a hoit (japonezii aveau încă de atunci un cult al curățeniei, în timp ce europenii făceau baie lunar), iar bătrânul grădinar se oferise voluntar să îl arunce. Întrucâtva amuzat, pilotul a cerut să vină grădinarul, ca să îl dojenească. A fost imposibil însă, încât acesta, socotind că a nesocoti porunca stăpânului este o infracțiune capitală, își făcuse seppuku. Iată deci ce se întâmplă când un barbar primește un rang înalt într-o societate civilizată.

Reiau saga “Vecinii mei”. Dacă vă mai amintiți de episodul trecut, complexul nostru prezidențial se confrunta cu un inamic tenace, câinii din împrejurimi. Responsabila de comunicare internă, D-na Pițulna Poncea, originară din provincia etajului 2, declanșase o campanie de propagandă, în scopul solidarizării poporului împotriva acestui inamic insidios. Războiul a contiuat, moralul ridicat aducând trupelor un nou val de entuziasm.

Totul părea pierdut în lupta cu câinii din împrejurimi când strategii militari au constatat că aceștia aveau o puternică rețea de spionaj și contraspionaj, cu un pivot chiar în garda de onoare a ansamblului. Mulțumită intervenției rapide a unui grup de inițiativă condus de responsabila de comunicare internă, trădătorul de cauză, neam și patrie a fost în scurt scos la iveală, încarcerat și executat. Acest șobolan, acest păduche al societății comunica cu inamicul și nu numai că nu îl împușca fără somație, ci chiar se pare că i-a oferit câteodată adăpost și resurse.

Mulțumim vecinei mele revoluționare că a cerut și obținut concedierea și înlocuirea unui paznic în vârstă de 50 de ani care saluta cu respect pe fiecare locuitor sau invitat. Sunt convins că în timp ce acesta caută cu disperare în ziar un loc de muncă sau un cumpărător de rinichi pentru a-și întreține în continuare familia își va da seama că trebuia să se gândească de două ori înainte să mângâie un câine.

Subtitrari:

Vecina mea a cerut să fie dat afara un paznic care lasa cainii sa stea la poartă, așa că l-au dat afară. I-au dat fatala, ce să mai… Io cred că s-a mers prea departe.

În consecință, la multe dintre articolele ulterioare mele voi oferi subtitrări, care pot fi găsite la finalul articolului. Bineînțeles, se va pierde câte ceva în traducere, dar sunt vremuri grele și cu toții trebuie să ne adaptăm. Probabil că ironia se va pierde prima.

Subtitrări:
Sunt oameni care nu-nțeleg ce scriu. De-asta o să pun subtitrări în josul paginii, unde scrie “Subtitrări”. O să fie tot ce am zis în pagină, dar mai pe scurt, așa.

Așa că haideți să alergăm după bani, să facem cu toții combinații și să le spunem afaceri, și când nu va mai fi nimic de combinat să ne întrebăm senini ce s-a întâmplat.

Această făptură, animată de un înalt simț civic, lasă  în spațiile publice scrisori către colocatarii săi, semnate “vecinii”. Mă întreb, dacă “vecinii” le semnează, cui se adresează aceste scrisori? Mai mult, ele mă fac să zâmbesc amar, amintindu-mi de celebra semnătură “mai mulți membri ai partidului”.

Bineînțeles, scrisorile sunt redactate făcând uz de o gramatică și redactare în cel mai bun caz șchioape. Virgule între subiect și predicat, greșeli de felul “hrănii”, spațiul de după semnul de punctuație de negăsit, întregul text scris cu majuscule, etc. .

Spre amuzamentul și dezgustul vostru, două dintre aceste întâmplări vor fi prezentate aici. Cel mai recent mesaj a fost unul personal, sub forma unui post-it (roz) lipit pe ușa-mi, post-it pe care scria “TE RUGĂM, NU MAI LĂSA LUMINA APRINSĂ PE HOL. SEMNEAZĂ, VECINII”. Aș vrea să se consemneze că, animat de dorința de transforma cât mai multe situații în provocări, de cele mai multe ori nu aprind nici măcar becul cu temporizare, cu atât mai puțin pe celălalt. Nu că ar fi treaba cuiva.

Ceea ce mi-am propus să îi pun în vedere, de îndată ce o voi identifica, tinerei autoare de epistole este că, deși nu aveam pretenția să se gândească că pentru mesajele anonime pot fi folosite cutiile poștale, ușa face parte din apartament, și ceea ce a făcut se încadrează, pe lângă calomnie și hărțuire, la încălcarea proprietății private.

O altă scrisoare, lipită în lift, viza hrănirea câinilor comunitari de pe câmpiile alăturate blocului (da, blocul se află în câmp, la minim 100m de orice altă clădire). Nu o să discut controversatul subiect al câinilor comunitari, însă m-am simțit revoltat de faptul că altcineva decât firma care administrează complexul face anunțuti publice despre ce au sau nu voie locatarii să facă.

Sigur, “deocamdată vă adresăm o rugăminte politicoasă” scria urmașa lui Guevara. Mi-o și închipui pe tânăra semidoctă, nemulțumită de reacția obținută, îmbrăcând un costum moto galben și tranșându-ne pe toți à la Kill Bill. Reacția mea a fost de a lua un pix colorat și a sublinia greșelile de gramatică și exprimare, trecând în colțul dreapta-sus “7 (șapte)” și semnând. Am fost indulgent cu nota, și rău am făcut După câteva zile, am găsit respectiva scrisoare înlocuită cu o copie curată, copie în care nu fuseseră însă corectate greșelile. Asta e, v-a trebui să o las corigentă.

Dupa modelul lui Steve Jobs la începerea anului la Stanford University, o sa vă spun, dragi cititori, trei poveşti din viaţa mea. Spre deosebire de Steve, nu pot să afirm că poveştile se întamplă în momente de răscruce pentru mine, însă eu cred că au ceva în comun. Din păcate, ceea ce au în comun nu spune lucruri prea bune despre natura umană.

Despre muzică, seriale și dezamăgire.

Am crescut cu X-Files și Red Hot Chili Peppers, printre altele. Erau niște vremuri mai bune, înainte ca X-Files să se facă film, și înainte de “Stadium Arcadium”. Și într-o zi, Apple a început să vândă iPod-uri U2. Erau mai scumpe, dar aveau semnaturile celor patru lasergrafiate pe spate. Apropo, înainte să se întâmple asta, îmi placea și U2. Ulterior, deși muzica a rămas aceeași, nu puteam să o ascult fără să mă gândesc că pentru cineva este un business, că într-o măsură mai mică sau mai mare, melodiile acelea erau compuse și executate cu gândul la vânzări.

Vedeți voi, dragi cititori, subconștientul meu și-a dat seama atunci ceea ce abia mai târziu aveam sa conștientizez: că vânzările bat pasiunea mai rău decât bate viața filmul sau Bruzli pe Vandam. Mi-am cerut deci mental iertare și am rămas la Chili Peppers, care deja afirmaseră că nu ar vrea să fie vreodată o formație cunoscută, că asta ar schimba felul în care privesc și fac muzică, și le-ar răpi ceea ce consideră ei că e cel mai mișto la ei. Sigur, nu erau exact cuvintele astea, dar nu poți să traduci orice fără să adaptezi.

Apoi a apărut serialul Californication, cu David Duchovny (din X-Files). În paranteză, “Californication” este un album mai vechi al lui Red Hot Chili Peppers, despre artificial, aparențe și comercial. Am fost așadar plăcut surprins să văd cât de bine capturează serialul spiritul albumului, deși nu apare vreo referință directă la acesta. Era ca și când cineva ar fi macinat albumul, și l-ar fi amestecat cu peliculă și recuzită până iese serial.

Red Hot Chili Peppers s-au bucurat atât de tare că erau recunoscuți ca iconuri culturale încă din timpul vieții și că viziunea lor și fenomenul identificat de ei ajung către toată lumea, dincolo de barierele preferintelor muzicale, încât au dat în judecată. Au cerut să se oprească filmările și să li se dea toți banii obținuți pentru că se folosesc de numele albumului. Și nu managerii, ci solistul însuși afirma că Showtime le-a furat de fapt identitatea, și că așa ceva nu se face.

Au pierdut, bineînțeles, și toată povestea s-a uitat. Eu nu am putut să îmi scot însă din minte scena pe care mi-o închipuisem: cei patru în studio, discutând: “Băi, nu prea se mai vinde. Ionuțe, ai ceva nou la chitară acolo? Nu? Nu mai avem nici bani? Atunci hai să îi dăm în judecată pe ăia care ne plac atât de mult încât au făcut un serial bazat pe ideile pe care încercăm noi să le promovăm!”. Cu alte cuvinte, nici până în ziua de azi nu am mai reușit să trec peste faptul că au ales “fortune” în loc de “fame”.

Despre rechini și prestarea de servicii

Dacă ați ajuns vreodată în Gara de Nord din București și v-a trecut prin minte să luați un taxi, știți probabil despre “rechini”. Aparent foarte amabili, oferă un serviciu de taximetrie de lux. Luxul se reflectă bineînțeles doar în preț, care este afișat mic și înșelător pe portieră, și este menționat abia la sfârșit, atunci când cursa costa de 8-10 ori mai mult decât ar fi costat cu un taxi normal.

O altă zonă de agățat fraieri era în fața magazinului Unirea, din aceeași capitală europeană. Știind eu asta, și totuși având nevoie urgentă de un taxi de acolo, mă îndrept surprins spre unul care tocmai parcase mai intr-o parte, și care avea pe ușă un tarif normal. Mă apropii precaut, deschid portiera și întreb “Liber? Da? Și prețul… e ăsta de pe ușă? Ok. La Tineretului, vă rog”. Și văd în acel moment trei tipi apropiindu-se, unul dintre ei cu o bâtă în mână.

Primul ajuns se adresează colegului din mașină “Băi m####ule! Ți-am mai zis să nu mai stai aiciea, că ți-o iei! Nu vii tu aicea să strici treaba”. Sau ceva asemănător. Înțeleg eu de ce era așa de timid și grăbit taximetristul meu. În ciuda oricărui instinct, mă bag în seamă ca scafandrul în apă și mint “Am făcut comandă, l-am chemat”.

Îmi e rușine, aducându-mi aminte. Îmi e rușine că m-am mulțumit să tac, că mi-a fost prea frică să le spun că ei și oameni de c##at ca ei ##t societatea, că ar trebui să le fie rușine să fure de la oamenii cinstiți, și să amenințe oameni cinstiți, că ar merita să aibă la rândul lor parte de violență și nedreptăți, și de un loc rezervat în celulă. În general, să fac un oarecare scandal.

Vi-i închipuiți, dragi cititori, pe domnii rechini având o revelație, și zicându-și unii altora “C##ie, am greșit. Tot timpul ne plângem de nedreptate, dar de fapt facem parte din problemă. Hai să fim în ###a mea cinstiți de acuma!” Nu? Nici eu. Dar totuși, aș fi putut să nu tac, și totuși am tăcut. Iar pentru asta îmi e rușine.

De ce fac rechinii asta? Pentru că pot. Și pentru ca apoi să se mândrească la tavernă despre cum au mai fraierit o studentă bună din provincie. Dar în principal pentru că pot, și pentru că li se pare OK să promoveze o societate care se învârte în jurul lui “a păcăli” și “a nu te lăsa păcălit”. Cu comportamentul lor de fete de pe centură care agață în cluburi de fițe, aceștia se află de multă vreme pe lista mea neagră, imediat deasupra fraților lor mai cinstiți, hoții de buzunare.

Mi-am propus în schimb să tac mai rar. Asta se întâmpla acum câțiva ani. Oricum, dupa ce trecuse ceva vreme de la treaba cu Chili Peppers.

Despre internet, conținut și proprietate intelectuală

Această ultimă poveste nu mă are ca protagonist. Dar ca să aveți o perspectivă mai clară, o să încerc să vă pun în pielea protagonistului, punct de vedere care pentru mine a fost cel mai relevant. Închipuiți-vă așadar, dragi cititori, că administrați un site de conținut. Mai specific, de știri din muzică. Ați investit la timp, și aveți în consecință o bază mare de utilizatori, mai ales că site-ul vostru se concentrează pe o anumită nișă, fidelizând astfel vizitatorii. Am uitat să spun asta? Ei bine, am spus-o acum.

Lucrurile merg bine, prindeți știrile la timp, le publicați în timp util și deci apăreți printre primii în căutările Google. Vizitatori, trafic, bani. Asta bineînțeles, pe lângă sentimentul de împlinire care vă încearcă la gândul că sunteți pionierii unei comunități, și că prin investiția voastră niște fani ai aceluiași gen de muzică sunt măcar cu puțin mai fericiți.

Chiar dacă e criză, lucrurile merg. Sigur, nu merg la fel de bine, dar era de așteptat. Totuși, aveți câțiva redactori care scriu conținut. Orice știre despre ceva din altă țară se găsește pe un site internațional, și cum nu prea există traducere fără adaptare, a traduce nu violează dreptul la proprietate intelectuală al cuiva. Cum spuneam, lucrurile merg bine. Nu sunteți încă niște baștani adevărați, dar cu puțin noroc veți ajunge și acolo.

Acum închipuiți-vă că vă treziți într-o dimineață. Serios, închipuiți-vă. Simțiți lumina cum pătrunde în pupile, gândiți-vă la diferite ritualuri specifice. V-ați imersat în atmosferă? Acum închipuiți-vă că intrați pe Internet și observați că la căutarea Google a apărut mai întâi alt site de conținut. Tot cu profil muzical, dar nu pe o nișă anume. Simțiți cum se cască un hău în podea și vă prăbușiți în gol, în timp ce la vecinul de palier se aude batjocoritor melodia “Guță, nu mai ești numărul 1”.

Aparent, cineva folosește tehnica patentată de a privi pe site-urile din afară și a traduce și adapta știri, interviuri și communicate de presă. Și cine le-a dat voie să le scrie mai complet și din mai multe surse? Ăsta e modelul vostru de business, și nimeni nu îi aduce îmbunătățiri si mai și respiră apoi. OK, nu e grav, să ne calmăm. Ce putem face? Să ne bucurăm că mai există cineva cu aceeași perspectivă de business? Ei, rahat! Hai mai bine să coborâm cu bâta din taxi.

Vă gândiți acum, dragi cititori, că ați putea să amenințați cu tribunalul? În fond, în onlineul ăsta în care toți dau copy-paste, cine o să îi creadă că pur și simplu au găsit știri în același loc, și că e de așteptat ca două traduceri să semene între ele? Și ce dacă e clar că nu e copy-paste, legea spune doar că orice are peste 50% din cuvinte e plagiat, hai să ne folosim de asta. Vă gândiți că dacă face cineva apel la bunul simț, să vă doară undeva, doar pentru că puteți?

Sper din toată inima că nu vă gândiți să faceți asta, dragi cititori. Ipotetic vorbind. Pentru că dacă da, nu v-ați deosebi cu nimic de formațile care aleg banii sau de taximetriștii din categoria rechini. Dacă vă gândiți să renunțați la bunul simț doar pentru că puteți, ar trebui să vă fie rușine.

Nu este vorba despre un site anume, sau despre cineva anume, bineînțeles.

În incheiere…

Bunul simț, dragi cititori, este ceva ce ne va băga în bucluc de multe ori. Dar în momentul în care renunțăm la el, prostituându-ne moral pentru bani sau confort, nu facem decât să ne furăm singuri proverbiala căciulă, grăbind stricarea lumii în care trăim, și în care va trebui să trăim și când vom fi de cealalta parte a nesimțirii.

M-a văzut venind, şi a citit în farurile mele intenţia de a opri. Politicos ca întotdeauna, m-a sfătuit:

“Salut, Ioane! Mă bucur să te revăd. Să ştii că admir măiestria cu care parchezi, puţini s-ar fi descurcat la fel de bine. Dacă se ridică de aici maşini mă întrebi? Să ştii că nu e exclus, dar asta e responsabilitatea mea. In cel mai rău caz te sun să vii să o muţi dacă este. Îi înţeleg şi pe cei de la primărie… Adevărul este că dacă nu ar fi ocupată o bandă întreagă cu maşini parcate s-ar circula cu totul altfel. E greu şi pentru ei, cei parcaţi. Păi poţi să îţi închipui, Ioane, ce înseamnă să ieşi cu spatele înainte în trafic? Cât de periculos este? Mă bucur însă că a fost demarată o campanie btl pe tema asta. Tocmai când începusem să îmi pierd încrederea in Capitală, am observat cum unii parchează perpendicular in spatele a 2-3 maşini, ca să nu existe riscul să iasă cu spatele din parcare dimineaţa, când e aglomerat şi periculos. Câteodată, ca avertisment de prudenţă, ridică ştergatoarele sau desumflă cauciucurile. Există voci de bloggeri şi jurnalişti dezamăgiţi, dar eu spun uite! Uite spiritul întreprinzător şi patriot al românului!”

În acest punct al discuţiei m-am îndepărtat uşor, întrucât mă grăbeam să arunc nişte hârtii la coşul de gunoi, motiv pentru care nu l-am mai auzit vorbind, însă presupun că a continuat cu pasiune:

“Păi cum să îl ajuţi pe concetăţeanul tău mai bine decât oferindu-i timp să iasă din tumultul cotidian, să fie pătruns de aerul proaspăt al dimineţii în timp ce îşi aşează ştergatoarele sau îşi umflă la loc cele 4 cauciucuri, cum altfel  să îl provoci emoţional, înspre dezvoltarea personală, decât punându-l în situaţia de a căuta o pompă sau un service auto dimineaţa la ora 7 într-un cartier străin? Cum altfel să îl înveţi despre lipsa de importanţă a posesiilor materiale decât trecând cu cheia pe lângă porţiera lui? Cum să îl dezvolţi pe
partea socială mai eficient decât punându-l să interacţioneze cu alţi indivizi in timp ce merge cu autobuzul?

Îţi spun Ioane, suntem pe drumul cel bun.”

Intr-o vreme, cineva imi povestea despre cum incepe sa vada chestii pe tavan cand doneaza sânge, și cum totul in jur capata consistențe diferite, înțelegeți la ce ma refer. Și mă gândeam că ceva cu sloganul “Nu îți băga în venă. Scoate!” ar putea fi o campanie cu dublu scop, cu target între tinerii români. Starea de euforie asociată cu donatul de sânge vine de la faptul că ai mai puțin, dar îmi place să cred că are legătură și cu conștiința faptului că undeva cineva va mai trăi datorită ție, că într-un fel ești părintele cuiva.

În această ordine de idei, în weekendul ăsta plănuiesc să mă aventurez pe meleagurile Politehnicii, să îmi plătesc abonamentul la Vodafone și să particip la “Cea mai amplă campanie de donare de sânge“. Și nu ar strica să faceți și voi pe părinții pentru alții. Nu neapărat pentru reducerea de 50% la abonamentul RATB, ci pur și simplu. Adică, așa cum ne dorim cu toții, cel mai probabil nu veți avea voi înșivă nevoie de sânge. Dar dacă faceți un exercițiu de imaginație, puteți să vă dați seama că dacă ați dori ca cineva să fi mers la Politehnică să doneze sânge.

Poate că de vină e teritoriul, o insulă latină într-o mare slavică, poarta închisă în calea imperiului otoman, episoade glorioase pentru noi din războaie câștigate de ei. Sau poate că de vină e regimul Ceaușescu (dacă ați urmarit Dan Diaconescu, știți deja că nu a murit, se vede pe casetă că i se mișcau pleoapele), sau poatecă principalii vinovați sunt anii de hoție la adăpostul democrației, cu toți băieții deștepți în posturi bine-puse (detalii la Vali Petcu și Lucian Sârbu). Important e, în orice caz, că am găsit un vinovat. Acum putem să ne prefacem liniștiți că trăim în altă țară, cu probleme care nu există.

Produs in România este o campanie care încurajează folosirea produselor românești. Da, poate că este o conspirație pusa la cale de masoni. Poate că ecuația economică (cumperi românește, stimulezi economia) e o aproximare de doi lei. Nu zic că ar fi așa, dar poate că e, de unde să știm noi? Adevărul e că despre spatele campaniilor nu poți să ai prea multe certitudini. Îți voi spune în schimb asta, dragă cititorule: tu ești născut și cel mai proabil probabil crescut în România. Ești un produs al acestei țări, fie ea plină de rahat și corupție. Acum închipuie-ți-l pe angajatorul tău alegând viitorii angajați din rafturile de supermarket, și evitând angajații românești, cu ideea preconcepută că nu sunt de calitate.

Versiunea scurtă: să declari din principiu că produsele românești sunt de rahat, în schimb să te aștepți să fii tratat ca o resursă umană de încredere înseamnă a te complace în ipocrizie. Mai mult, înseamnă a renunța la dreptul de a acționa conform propriilor experiențe. Nu fi fraier.

“Bună dimineața, stimate domn! Nu vă cunosc personal, dar transmiteți un vibe care mă face să vă consider fratele meu. Mă simt ca și când ne-am cunoaște de-o viață, așa că haideți să facem un deal: tu poți să îmi spui mie Dumitru, iar eu la rândul meu o să îți spun ție Ion.”

Aici Dumitru a făcut o scurtă pauză, cât să tragă filozofic din țigara de foi pe care o avea în mână și să privească gânditor în zare timp de 25 de minute. Nu știam efectiv, dar din vibe-ul pe care îl transmitea pe frecvența medie am putut să întrevâd frânturi de gânduri, săltând jucăuș prin vastele sfere cognitive. Vedeam în privirea lui scânteierea unui spirit ancestral, liniștit dar binevoitor, ce privea cu un oarecare amuzament înapoi spre condiția umană. Trăgând încă un fum, a continuat:

“Ioane, nu am putut să nu observ că și tu mă consideri frate. Un frate mai mare, ce-i drept, pentru că am ajuns pe această lume, implicit în această parcare, înaintea ta. Dar asta nu e important, important e că tu ești În sfârșit aici și eu pot să devin mai bun ajutându-te ca pe un frate. Frățește vom împărți deci locul meu de parcare. Primarul însuși a insistat ca eu și doar eu să îl folosesc, a încercat să mă forțeze chiar, însă eu m-am dus chiar până la Președinte și i-am spus «Domnule președinte (de bloc), n-are nici un sens ca locul meu să stea liber atunci când eu sunt plecat; numai locurile pentru handicapați stau libere tot timpul, iar eu nu sunt handicapat.» Și în cele din urmă a fost nevoit să îmi dea dreptate.”

Rămas fără cuvinte, i-am răspuns:

“…”

Zâmbindu-mi complice, a continuat: 

“Văd în privirea ta privirea unui om puternic și inteligent. Sunt sigur că mama ta, de exemplu, este foarte mândră de tine. Este într-adevăr o doamnă foarte distinsă dacă te-a educat înspre a pune accent pe dezvoltarea cognitivă. Mi-ar plăcea, acum că suntem frați, să te cunosc mai bine pe tine și pe toată familia ta. Uite, apropo de asta, mergeam ieri seară pe cheiul Griviței, lângă Carrefour Orhideea, unde locuiesc studenții-ingineri (niște indivizi foarte capabili, vârful de lance al societății noastre). Și încercând să trec de intersecție, am observat că un domn intrase pe unica bandă de pe contrasens, blocându-mi efectiv accesul către zona campus, unde aveam o treabă urgentă de rezolvat lângă clădirea Rectoratului. Îți dai seama ce situație! Probabil că era ușor bulversat, poate că nici nu cunoștea traseele. Adevărul e că întreg sistemul rutier e destul de ambiguu. Chiar îl compătimeam, puteam să empatizez amintindu-mi de momentele în care eu însumi din diverse motive am o atitudine iresponsabilă în trafic. Acest individ îmi devenise deja simpatic, cu ochelarii săi, așa că am coborât geamul și m-am oferit să îl ajut să ajungă mai repede la destinație. El însă, intuind că de fapt eu am o problemă urgentă de rezolvat, m-a refuzat politicos, și mi-a mulțumit pentru intenție.”

Zâmbind contemplativ, Dumitru trage din nou din țigară și revine:

“Știi, Ioane, momente ca acesta mă fac să zâmbesc contemplativ în timp ce trag din țigară. Mă gândesc că o lume în care nimic nu merge greșit ar fi al naibii de plictisitoare. În orice caz, te-am ținut destul, scuză-mă. Nu știu de ce, când dau frâu liber fluxului de idei devin absorbit de el. Te rog scuză-mă dacă te-am făcut să întârzii undeva, a fost o discuție foarte interesantă. Chiar mi-aș dori să o continuăm în altă zi. Ne mai întâlnim noi!”

Deschide ochii, urechile, nările, brațele. Îmbrățișează rahatul ăsta de oraș, cu cocalarii și gunoaiele lui. Tocmai pentru că el nu te îmbrățișează pe tine. Tocmai pentru că tu ești tu, iar el e el, și iată-vă puși în această situație în care trebuie să vă suportați reciproc în ciuda diferențelor. O să ți-o tot iei, și o să tot simți pe sufletul dezbrăcat toate porcăriile pe care obișnuiai să le lași să se scurgă peste ochii tăi închiși, peste dinții tăi încleștați, peste face-paintul tău de război.

Dacă o să alegi să nu mai faci slalom printre obstacolele ce se aruncă în calea stării tale de bine, o să le iei pe multe dintre ele în plin, probabil în cel mai dureros fel. Dacă nu o să mai trăiești teleghidat, o să simți la persoana întâi toate nedreptățile, jignirile, dezamăgirile, și în general toate tâmpeniile pe care ni le facem unii altora ca proștii, și foarte des te vei găsi nevoit să spui că ți se pare de rahat. Dar într-o zi cineva îți va întinde o mână, și tu nu o să fii prea înverșunat ca să vezi.

Bahoy cel Rău te învață lateral să parchezi lateral

Deci acest tutorial este gândit special să te încadreze într-un target, mă înțelegi tu pe mine? Ai mai multe feluri de tutoriale, e ca un 4 în 1 tutorialul ăsta.

Tutorialul 1: ești plin de ani

Dacă ai Lada vintage, in niciun caz să nu o dai la fier vechi. Dacă ai Trabant, cu atât mai puțin, că e din carton și iei țeapă. Mai bine o ții cu cauciucurile lăsate și luneta praf pe un loc de parcare ferit, nu cumva să îți zgârie cineva vopseaua.

Dacă ai Dacia, sâmbăta și duminica în fața blocului și împreună cu Fane de la scara 4 tunează-ți-o pentru performanțe maxime.

Asta e foarte rar, dar dacă se întâmplă ca mașina să și meargă, trebuie neapărat ca la ora 6 dimineața să cobori, să o pornești, și să turezi motorul. Poți să faci asta oricând, dar cel mai bine e sâmbătă dimineața sau duminică dimineața. Studenții ăia de stau cu chirie și nu se prezintă în ziua de pensie să plătească întreținerea n-au drept la replică. Și-așa tot vine lumea în vizită la ei și țin muzica tare până la 10 noaptea, ce-or mai face și ei acolo, drogații naibii.

Tutorialul 2: ești plin de idei

Dacă nu ai mașină, dar are fi-tu Matizul de la muncă cu care te duce la piață să-ți cumperi șlapi, trebuie neapărat să-i păstrezi loc de parcare în fiecare zi, nu contează dacă stă cu tine sau nu.

Dacă fi-tu e plecat în Spania (cu Matizul de la muncă), poți să păstrezi locul de parcare pentru Fane de la scara 4 sau pentru fi-su, care vine cu Matizul de la muncă să vă ducă în piață să vă cumpărați șlapi.

Dacă vezi o mașină care nu are ce căuta pe locurile care le-ai moștenit de la strămoșii tăi care parcau acolo de la 1935, ridică-i ștergătorul, învață-l înjurături noi cu rama de la ochelari, și în general abuzează de CASCO lui pe cât posibil. Sigur nu te va călca când traversezi prin mijlocul bulevardului ca să-ți iei rame noi de ochelari și papuci de casă.

Tutorialul 3: ești plin de tupeu (ăsta e un lucru bun)

Dacă stai la bloc, trebuie să știi că locurile de la Primărie sunt pentru fraieri. Vezi tu sapa aia de o ții în portbagaj? Aia e autorizația ta.

Dacă găsești pe careva parcat pe locul tău, învață-l minte: arde-i o sapă peste parbriz, sau și mai bine blochează-l să nu poată să iasă, și când vrea să plece dimineața la serviciu și te claxonează să vii jos, dobitocule, să-i faci loc să plece, arde-i o sapă direct peste ochi. Că trăim într-o societate, ce marșarieru’ tău?

Era o carte despre cum să faci interfețe web, se chema “dont meic mi sinc”, și zicea că nu trebe să-i faci pe oameni să gândească când vin pă pagina ta. Exact la fel, dacă vine cineva pe locul tău de parcare, nu trebe să te facă să te gândești. Adică el lasă numărul de telefon în parbriz ca să-l suni? El n-a văzut că sunt 10 cifre?? Adică tu ai timp să stai un sfert de oră să citești bilețelul? “4*4=16 CORECT” scrie pe mașina lui, să-n-vețe naibii să nu se bazeze pe intuiția ta și să nu te pună să muncești în timpul tău liber.

Dacă ți-e lene să cobori și să-i spargi fața la noul venit, bagă mare și țipă după el de la balcon.

Dacă balconul tău e deasupra locului de parcare, nici n-ai nevoie să-ți zic eu ce poți să faci. Dar eu îți zic oricum: poți să arunci cu apă murdară, cu vopsea, cu o pungă de șuruburi, cu o piatră sau o cărămidă. Mult mai bine decât să arunci priviri. Garantat dacă își găsește luneta varză o să stea liniștit că asta e viața și nu o să mai parcheze acolo.

Tutorialul 4: ai gânduri mari

Îți zic de la început că ăsta e pentru cunoscători. Dacă n-ai valoare și tupeu, nu e pentru tine, pentru că î-ți faci mulți dușmani. Și ca și în alte dăți, eu îți zic clar: dacă se merită, trebuie pentru ca să te riști, dar dacă nu se merită, n-are rost să te riști ca prostul. Deci eu te-am avertizat.

La dispoziția ta ai o grămadă de unelte. Poți să îți faci un T de metal pe care să-l înfigi în pământ. Poți să scrii și cu vopsea în jurul lui, ca să știe fraierul că dacă încearcă să parcheze pe locul tău se alege cu probleme. Să fie fericit că de data asta îl ierți și nu-l iei la cafteală că ți-a îndoit bunătate de T, dar să nu se mai repete.

Problema cu asta e că poate pur și simplu să nu parcheze. Adică nu-i educi să vadă ce se întâmplă dacă pun mașina pe locul altuia. Deci poți să bați niște cuie într-o scândură de lemn și să ascunzi capcana asta mortală într-o pungă de cipsuri. Pană instant la fraier.

Poți, penru că probabil că ai SUV, ca toți baștanii adevărați, să îl remorchezi și să îl tragi de pe locul tău. Cauciurucile, cutia de viteză, toate astea trebuiesc reparate, și poate că așa o să învețe cine-i șef cu parcarea în bloc.

Dacă ești cu adevărat bazat, sau n-ai încă SUV, sau e la reparat că ți l-a bușit gagica, faci o acțiune comando, îți bagi măciuca în ea de alarmă, spargi geamul, scoți din viteză, cobori frâna de mână și împingi mașina până în cea mai apropiată stradă, unde pornești luminile și avariile și o lași acolo să și-o găsească și singur.

Dacă știi pentru ca să scrii, la toate astea poți să adaugi un bilețel în care să-i explici că fraere, așa se întâmplă când te pui cu barosanul. Data viitoare iese belea.

Eu: o tipa trendy, frumoasa, cu clasa, care nu a avut decat iubiti cu bani. Nu am iesit nicodata cu bmw. Toti iubitii imi faceau cadouri scumpe si imi plateau consumatia in toate locurile trendy in care ieseam. Plus ca niciodata, dar niciodata nu am iesit cu un nimeni. Intotdeauna am iesit doar cu personaje mondene.
El: un tip dragut, dar sarac. Locuieste intr-un cartier marginas si e student la stat. Conduce un amarat de Logan.
Noi: ne-am intalnit intamplator la ziua unui coleg de-al lui(un tip uratel dar foarte bogat). Eu vroiam sa ma combin cu colegul lui dar el m-a atras atat de tare incat am zis: “Ce naiba! Putem sa ne-o tragem macar azi!”. Problema e ca azi s-a prelungit la nesfarsit. E foarte bun la pat si arata bine. Ce n-as da sa fie si bogat! Vreau sa termin cu el si nu prea pot. De cate ori ne vedem si vreau sa pun punct, sfarsim in pat. Nu stiu cum sa scap de el. Imi e rusine fiindca nimeni din grupul meu nu a iesit niciodata cu un sarantoc.

Iar eu, în Berceni, patria lui Piedonne, stau și mă întreb dacă e la mișto sau nu. Pentru că dacă da, eu am pus-o. Păi păi păi ce șanse am eu să agăț tipe trendi cu cele 10 semne ale lui Invită ? (subiect de mare amuzament în sine) Păi să nu calci balaurul cu bicicleta? În acest sens am redactat următorul ghid:  

10 semne că ești un luzăr fără șanse, și că degeaba e fata disponibilă în 10 semne:

Lucrezi pentru cineva în loc să faci combinații, frate
De aici începe totul, pentru că dacă îți faci iluzia că trebuie să muncești pentru ceva, deja nu mai ai nicio șansă. Singura ta scăpare e să îți găsească ai tăi un post de director-consultant. Repede.

Turabo e scump
Păi dacă ți se pare că 10RON pentru o cafea e mult, nici nu vreau să mă gândesc mai departe. Pun pariu că te duci undeva să mănânci de prânz și te aștepți să te coste cât? 30RON? Ha!

Mașinile de peste 30 000 nu sunt un țel realist
Nu zic frate că-ți trebuie Q7, dar măcar un BMW acolo să ai și tu. Serios, nu știu cum te-aștepți tu să faci mari cuceriri cu motoscuterul ăla al tău de-i zice Dacia.

În Regie există puburi mișto
Adică în Regie, lângă Politehnică? Cu toți țăranii acolo? În mod clar nu știi să apreciezi lumea fină din cluburile fine, deci nici nu avem ce discuta la capitolul ăsta. Oricum, în cluburile cu berea mai ieftină de 10RON n-ai să găsești fete destul de stilate.

Concediu înseamnă maxim o lună
Deci, ca să-mi fie clar, tu muncești la serviciu? Auăleu, poate mi-ești de-ăla de stă 8 ore și miercuri seara nu poate să meargă la Paprika Night în club Spice pentru că a doua zi muncește…

Cocktailurile sunt gay
Stii tu mă? Ai băut vreodată? N-ai baut, fir-ai al naibii de sărăntoc, bei bere că e ieftină. Păi cu bere vrei tu să te dai la fete cu stil? Cu bere, mă? 

Telefonul tău nu costă cât un Matiz SH
Deci atunci când mergi cu ea la un restaurant și scoți pe masă telefonul, o să fie unul primit gratis la abonament? N-ai 3G? Nai autofocus la camera? Spune-mi te rog că telefonul tău adevărat e la reparat, de fapt. 

Te trezești înainte de ora 11
Păi normal că pici de somn la 2 noaptea când distracția abia începe. Si te mai duci și la serviciul ăla al tău să te obosești aiurea pe un salariu de nimic. Păi tu nu știi că a avea o gagică stilată e un job în sine? Eu trebuie să te învăț? 

Stai la bloc
Deja… Adică dacă tu crezi că gagica ta o să fie vreodată de acord să respire aer de cartier, să meargă în lift cu toată plebea, degeaba îți mai zic eu ceva, că tot nu ai înțeles nimic. 

Shoppingul nu este o activitate în sine
E, păi în cazul ăsta nici sexul nu e o activitate în sine. Vrei flowchart sau ce? Sau te pomenești că nu ai bani de shopping? Nu mai bine te duci tu acasă și lași gagicile stilate pentru bărbații adevărați? 

Ei, cum spuneam, sper din toată inima că de fapt cineva face un mișto crunt. Pentru că dacă nu, sunt cu un pas mai aproape de a mă face naibii călugăr.

Din perspectiva persoanei a treia, nimic nu e chiar în halul ăsta de greu sau de înfricoșător, și orice rezultat negativ era de fapt perfect previzibil. Colegii mei de apartament se uitau într-o seară la meci, prilej de parcurgere a întregului spectru emoțional fără a părăsi măcar fotoliul. Și, vorba lor, e ușor să joci fotbal de la TV. Microbiștii mi-au devenit mult mai simpatici în această nouă lumină, a abilității de a folosi cunoștințe existente pentru rezolvarea de situații noi, urcând cu această ocazie în clasament în defavoarea multora care de-a lungul timpului au tot rămas corijenți la această materie.

Se ia așadar una parte critică neconstructivă, una parte lipsă de empatie (din comerț), se amestecă de mai multe ori, până când se obține o pastă de culoarea ciocolății. Se adaugă necunoștință de cauză și importanță proprie după gust. Apoi se țipă ritualic “fault!” și se servește brusc. Varianta maritimă este cunoscută și sub numele de morala lui Pește, conform legendei.