Cluj în pripă

Am fost la Cluj, am tras ca un voluntar ce mă cred, sa vada și ninja că nu-i ca-n filme. Ce să vă spun, dragi cititori, sper că absența mea nu v-a îngrijorat prea tare, mai fac de-astea, dar în aceste patru zile am cugetat și am luat notițe, deci pe parcursul următoarelor zile probabil că veți fi victimele revelațiilor mele, într-o formă sau în alta. Până una-alta, să vă spun despre impresii, în lipsă (momentan) de poze.

Cluj mi-a părut a fi un fel de Sibiu, mai mic și totodată mai mare. Mai mic pentru că l-am prins mai puțin aglomerat, și mai mare din considerente geografice. Ei bine, a trebuit să mă duc la Cluj ca să mă simt cu adevărat bucureștean. Spun asta pentru că nu prea am văzut clujeni care să traverseze aiurea sau pe rosu. Când traversam pe verde, eu eram de fiecare dată primul care pășea de pe bordură, ajungea aproape de mijlocul străzii și se minuna despre cum abia atunci ceilalți pășeau la rândul lor.

Spun asta pentru că deși nu eram un grup de cocalari, eram gălăgioși prin contrast. Am primit mereu restul fix pentru ce am cumpărat și mă simțeam puțin jenat de asta. Am fost la supermarket, știți, din acela cu coșuri, porți cu un singur sens și case de marcat, și nu mică mi-a fost mirarea când am observat că nu existau detectoare anti-furt.

Impact ArtFest la Cluj a constat într-o zi de sâmbătă plină de activități și o seară cu concerte. N-o să recapitulez programul, însă o să vă spun că a auzi concertul Lemon m-a făcut să ascult astăzi aproape continuu cele două melodii de pe siteul lor.

Unii vor spune poate că voluntariatul și Clujul nu se potrivesc tocmai bine din cauză că voluntariatul cere inițiativă și clujenii pășesc greu de pe bordură. Am conștientizat cu această ocazie că voluntariatul presupune mai degrabă bunătate, deschidere, toleranță decât inițiativă. Pentru că sigur, inițiativa e cât de cât măsurabilă, însă celelalte trei construiesc fondul, contextul dar mai ales atmosfera acestuia. La Cluj, cel puțin. Vorbeam acum o săptămână despre voluntariat și despre cum societatea nu e adaptată acestuia, despre cum nu e pregătită să îl primească; ei bine, mie mi s-a părut că societatea din Cluj e pregătită.

Mi-a plăcut deci, și m-am simțit bine, deși nu ăsta era scopul meu acolo. Îmi pare rău că n-am stat mai mult, îmi pare rău că n-am apucat să văd cu atenție o grămadă de locuri. Și datorită lui Eugen, știu acum să exprim în cuvinte întrebarea “dar până când așa, în pripă?”

Să purtăm șlapi

Am adus vorba zilele trecute de înverșunații utilizatori PC care declamă ca “macs are gay” cam în același fel în care orice mascul cu vise de pornstar declară că ar împușca toți gayii, în schimb vizionează filme porno cu girl-on-girl action. Fără a avea o mare legătură, asta mi-a adus aminte de ceva, respectiv am să vă relatez un episod la care am fost martor acum câțiva ani. Era vorba despre prima paradă gay-pride din românia, ocazie cu care un grup de tineri băieți și fete au străbătut bulevardele, trecând în odiseea lor și pe sub geamul meu (etaj 2).

În urma reportajelor TV cu imagini de arhivă, mă așteptam să văd haine colorate și lenjerie dezgustător de strâmtă, și mă împăcasem deja cu ideea că în viață nu e bine să privești prea des pe fereastră. Nimic nu mă putea pregăti însă pentru ceea ce urma să văd: băieți și fete în haine de stradă, privind în jos, pășind învinși pe sub înjurăturile, huiduielile și obiectele aruncate de pe trotuar sau de la etajele blocurilor, înconjurați de jandarmi, urmați îndeaproape de un grup de cocalari antrenați într-un flash-mob, scandând mereu “nu vrem să fim / neam de poponari !”. Baeți dă cartier, pensionari, lucrători de toate vârstele se adunaseră sub același steag, uniți în gând și în simțire de scopul lor comun: să transforme parada în oprobiu public. Aveam să aflu seara că printre participanții la paradă se aflau și cupluri hetero, care au primit în cele din urmă bătaie și înjurături cot la cot cu prietenii lor de orientări mai puțin biblice.

S-a nimerit sa fie cu homosexuali, dar sunt sigur că lucrurile nu ar fi stat prea diferit la un Gipsy Pride Parade, de exempluSă . Sigur, poate că nu a fost cea mai buna idee să se mândrească cu asta, dar nimic, absolut nimic nu scuza comportamentul concetățenilor care se apleacă cu strângere de inimă să își lege șireturile.

Blogul cel rău V3

Cadou pentru voi, dragi cititori: această nouă temă de wordpress (via Smashingmagazine). Imediat vă zic și de ce. Un fel de beta, nu toate merg așa cum mi-aș dori, dar în timp dezvoltatorul web din mine își va face răbdare. Că doar nu arde.

Găsesc printre taste un nou motiv de bucurie. Ceea ce citiți acum este un blog entry ce are numărul 100. 100 de entries din iulie 2005 până acum, undeva între 4/lună și 1/săptămână, destul de aproape de ce îmi propusesem inițial. Dar în loc să mă bat singur pe spate, voi recapitula puțin. Atunci când am început un blog, am intrat în ceva ce mi se părea atunci a fi un peisaj trist, autointitulat “blogosfera”. La vârsta de 100 de entries pot să declar că, în esenta, nimic nu s-a schimbat, și să mă consolez cu gândul că măcar nu trec pe listă încă un punct de reper al îmbătranirii mele.

Încă se poartă agregarea de conținut, alegerea arbitrară a unei păreri proprii, sămânța de scandal din care cresc clickuri. Încă se mai poartă egocentrismul și îngâmfarea, încă se mai poartă stilul agresiv la adăpostul domiciliului necunoscut. În cele din urmă, e un business: se identifică o nevoie a consumatorului internaut de scandal și agresivitate, se găsește un țap ispășitor, și dă-i! Subiectul fierbinte generează interes, interesul generează clickuri, clickurile generează trafic, iar bannerele curg lanț.

În această ordine de idei, noul design de blog vine cu mai mult spațiu ce ar putea fi si publicitar. Deci dacă aveți o cauză nobilă sau o idee interesantă, contactați-mă pentru a primi niște vizibilitate la mne pe blog. Evident, nu vo face asta prea des, și evident voi decide unde, cum și cât timp. Dar hei, e gratis.

Mă întreb cum ar arăta o lume fără advertising, sau chiar una în care advertisingul ar fi ilegal. Eu unul nu îmi pot imgagina, și asta mă sperie puțin. Mă întreb dacă persoanele publice ar mai avea blog, sau dacă siteurile de prezentare ar mai exista. Dar mai ales mă întreb dacă Vali Petcu ar mai purta tricou cu “Zoso”. Unde e limita dintre informație și reclamă? Oare va avansa această limită până când brandingul va dispărea cu totul?Oare am ști să trăim fără ca cineva să ne polueze mințile? Pentru că eu cred că dacă brusc nu ni s-ar mai băga pe gât diverse ne-am simți al naibii de bizar.

Master of his domain

Vorbeam acum ceva vreme despre prestarea de servicii, iar cândva acum doi ani despre un stapân și jumătate, care opresa niste prestatori de servcii, aflat într-un acces de nesimțire. Tristul adevar e că tot mai mulți români optează pentru un vocabular redus, confundând “client” cu “stăpân”. Poate ca n-aș fi avut de ce să mă mir deci, când într-o zi de lucru m-am găsit discutând cu un asemenea stapân, deghizat pervers în beneficiar.

În lumina acestei experiențe, iată un tutorial pentru dezvoltarea abilităților de baștan infatuat. Vă voi lăsa să trageți singuri concluziile din faptul câ asimilarea cunostințelor conținute în acesta durează în jur de 10 minute. Enjoy!

În primul rând, tu știi deja tot ce e de știut, oricine (chipurile) încearcă să îți explice ceva vrea doar sa te abureasca.

În aceeași ordine de idei, tu ești un expert în orice domeniu, și poți oferi consultanță. Explică-le ce e în neregulă cu businessul lor, și spune-le cum să rezolve situația. Îți vor fi recunoscători.

In al doilea rand, oricum tu esti cel mai inteligent om din incapere, asta e clar. Daca nu ai inteles ce ti-au spus, asta e din vina lor, pentru ca toata lumea stie ca prestatorii de servicii sunt incapabili sa comunice cu oamenii. Asa ca nu-i lasa sa iti piarda timpul, mult mai bine folosibil de către tine ca să le explici din nou exact ce vrei de la ei. Neapărat întrerupe-i când vorbesc, așa le arăți cine e șeful.

Nu uita că prestatorii de servicii înțeleg greu, deci cel mai bine simplifici printr-o analogie simplă. Nu contează că analogia nu ilustrează de fapt situația, important e ca ei să înțeleagă analogia și sa se simtă astfel încurajați, crezând că nu sunt proști.

Este important ca prestatorii de servicii să te cunoască, asta duce la o calitate mai puțin scăzută a serviciilor. Povestește-le deci despre tabieturile tale, despre ce hobbyuri ai, despre ceasul tău de mii de Euro, despre orice le va arăta cât de cool ești tu. Nu te lăsa indus în eroare de semnele de plictiseală pe care le vor da: e felul lor ciudat de a-și manifesta aprecierea.

Acești sclavi ai tăi trăiesc doar pentru a te servi, asta dă sens vieții lor. Ține un contact apropiat cu ei, întreaba-i cum merge treaba măcar o dată pe oră, vor fi încântați. Nu neglija week-endurile, serile sau pauza de masă: în aceste momente, ei îți simt lipsa cel mai tare, așa că abordeaza-i online, sau cel mai bine caută-i la telefon. Și neapărat răzgândește-te cât mai des. În fond, vremurile se schimbă dintotdeauna, e cazul să țină pasul.

Stoarce cât mai mult din înțelegerea pe care o aveți. În fond, aceasta arată clar un singur lucru: că scopul ambelor părți e ca tu să o duci mai bine. De ce nu ai încerca atunci să ai avantajul maxim?

Oricum sunt cu toții niște nemernici puși pe furat, și habar n-au să o facă nici pe asta. Oricum, dacă te superi, îi cumperi pe toți, cu tot cu firma lor de doi lei și apoi îi dai afară doar ca să te amuzi. Oricum, la cât îi plătești ar trebui să-ți zică “sărumâna, nașule!” și apoi să o facă.

( Foto: Alexandru Velcea )

Antropologie futuristă

Dacă dintr-un motiv oarecare s-ar întâmpla cu noi ce se presupune că s-a întamplat cu dinozaurii, ce ar găsi o civilizație mai evoluată decât a noastră peste milioane de ani? Oare așezarile noastre impunatoare vor fi considerate forme de relief în care ne-am săpat locuințe sau vor fi studiate cu același interes cu care studiem noi acum mușuroaiele de furnici? Vor fi căruțele noastre fără cai niște viețuitoare care populau odinioară văile și se hrăneau cu oameni, pe care îi digerau foarte lent, sau vom fi noi înșine priviți ca o specie misterioasă, care a făcut atât de multe cu unelte atat de primitive?

Ce parere vor avea antropologii viitorului despre zeul din metal și plastic în fața căruia cu siguranță ne închinam, purtând mereu în jurul gâtului sau în buzunar talismane care sa il reprezinte, făurite din trupul său? Cum vor privi ei altarele din locuintele noastre, construite pentru acelasi zeu, in fata statuii căruia sacrificam mancare și petreceam apoi ore întregi așteptand îndrumare și nădajduind la mai bine?

Toate acestea și multe multe altele, dar mai ales: vor fi prea departe de adevăr?

Încă…

Am trecut în ultima perioadă prin niște stări foarte pesimiste. Nici nu m-aș fi așteptat la altceva, având în vedere violența, ura și nepăsarea ce umplu cotidianul, ce își găsesc în cele din urmă loc în plămânii tăi, infectându-ți sângele împotriva celor mai bune intenții. Mi se pare trist că atâția oameni suferă degeaba, că nu mai putem avea încredere unii în alții, că ne interesează mai degrabă răzbunarea decât împăcarea, suntem mai preocupați de capra vecinului decât de afecțiunea propriei soții.

Mi-am pus în cele din urmă întrebarea “Oare am devenit într-adevăr atât de răi?”. Pentru că dacă da, acesta este felul în care am evoluat natural, și așa cum o pisică este o pisică și un lup este un lup, un om modern va fi un om modern, și nu este locul nostru să schimbăm asta. Din fericire, mi-am dat ulterior seama că nu este așa, scăparea stând tocmai în pesimismul omului modern.

Nu ne oprim să  observăm că în fiecare dimineață Soarele răsare doar pentru noi, că există mereu oameni care țin la noi în ciuda imperfecțiunilor noastre, că avem nevoie unii de alții și că, din când în când, se întâmplă ceva bun. Pășim grăbiți prin uși și pe asfalt, ținând strâns în mâini cupoanele de reduceri pentru visurile, țelurile și destinele noastre, surzi la șoaptele acestui univers minunat care există doar pentru noi.

… Și am putea crede că ăsta e un lucru rău, faptul că noi nu observăm toate astea. Dar așa cum spuneam, în existența acestei amorțeli șade alibiul nostru moral: nu le observăm pentru că ni se par firești, observăm toate ghinioanele și neplăcerile pentru că undeva foarte în adâncul nostru nu înțelegem cum și de ce există lucruri rele. Ceea ce este interpretabil, dar pentru mine înseamnă că suntem inerent buni, și că tot răul care există vine de undeva din afara noastră. Nu este deci un întuneric ce ne controlează, ci doar ceva cu care e de luptat, o umbră pe care să o risipim cu strălucirile ființelor noastre.

Bob Marley spunea despre cum poți vindeca medical ura din oameni prin a le administra iubire. Sigur că e o metaforă, dar ce ne oprește din a privi dincolo de ea? De ce nu am vedea ura, răul, nepăsarea ca intruși în ființele noastre? De ce nu am încerca apoi să luptăm împreună împotriva lor? Există o lumină în noi, putem spera la mai bine. Nu este doar în puterea noastră să schimbăm toate astea, este în natura noastră, trebuie doar să ne amintim. A da, și fiind vorba de Marley, ce face un jamaican într-un câmp de cannabis?