Însă nici măcar umorul nu reuşeşte să mă distragă complet de la faptul că îmi e tot mai greu să mă identific cu ceea ce percep ca fiind un popor de masochişti cu ADD, indecis între a îşi suge plăcerea de la ştiri despre vedete porno autohtone şi a se apleca supuşi la picioarele crainicilor TV care ne spun in ce hal merg lucrurile. Iată-ne dorind plasme mai mari, mai multe ziare, streaming web cu emisiuni, orice ne poate face să zâmbim tâmp sau să ne plângem de milă, principalele dimensiuni ale culturii noastre media.

Mi se pare că suntem însetaţi de conţinut doar din principiu, indiferent de natura acestuia, orice fel de informaţie este binevenită, primim cu brațele deschise orice ne poate distrage de la gândul că de fapt suntem responsabili pentru ce se întâmplă in jurul nostru, săracii de noi, ocupați cu a ne ocupa mintea cu altceva decât conştiinţa faptului că privind in altă parte lăsăm lucrurile să se petreacă aşa.

Sau haideţi mai bine să ne cărăm naibii din rahatul asta de ţară, să îi rezolve altcineva problemele, noi trebuie să privim înainte şi oricum problemele nu sunt ale noastre. În cele din urmă, probabil că tinerii din ’89 pentru asta au murit, ca noi să ne putem căra peste hotare, cu regimul comunist în ceafă era într-adevăr prea complicat. Dealtfel sunt sigur că dacă tinerii facuți sită in preajma Crăciunului ne privesc de undeva, sunt mândri de noi și de felul în care folosim libertatea pe care ne-au dobândit-o. Biblic, la fel de mândri cum ar fi eventualul Hristos de felul în care ne-am defecat asupra iertării păcatelor.

Vreți sau nu, am să vă spun ce cred: am scăpat ștafeta. S-au agitat niște spirite ca la carte, iar noi ne-am îmbătat cu apă rece văzând cum iubitul conducător nu are vestă antiglonț, și am așteptat ca ceva să se schimbe de la sine, ca balaurul decapitat să moară de sete. Și iată-ne acum, al dracului de surprinși că nu s-a schimbat mare lucru, și cel puțin la fel de revoltați că nu e ca-n filme.

Să facem ceva? Nu, mai bine să privim la televizor, și ne unim vocile în a ne tângui alături de VIPuri că ce a ajuns țara noastră, să fie Dan Diaconescu aruncat la pubelă în direct. Așteptăm cu sufletul la gură ca previziunile pesimiste să se adeverească, așa cum a spus de fapt și Nostradamus, moment în care sperăm că dintre rândurile noastre se vor ridica din nou niște oameni care vor să se sacrifice pentru binele comun, și care totuși sunt suficient de naivi încât să piardă din vedere că noi ne vom bate ulterior joc de sacrificiul lor.

În stil de clișeu, vă las acum, trebuie să mă duc să arunc niște hârtii pe stradă, că oricum e murdar și nu îi pasă nimănui.

Tinerii masculi și tinerele femele se plimbă prin coridoarele marii peșteri, aparent privind la uneltele din vitrine, sau la pieile pe care vânătorii le pun la vânzare, sau chiar la bucățile de carne pe care bucătarii le oferă. Sigur, foarte puțini dintre ei au cu adevărat destule bucăți de aur pentru a cumpăra ceva, dar acesta este un bun prilej pentru a etala nurii, respectiv virilitatea, mergând aparent nepăsător printre comercianți.

La nivelul cel mai ridicat al peșterii, aproape de vârful muntelui dar pe interior, artiști în ale focului și picturii se întrec în a uimi masele de tineri. Acesta e scopul meu, al nostru aici, pentru asta am încălecat pe bizonul meu argintiu și m-am învârtit cu el prin țarc timp de o jumătate de stea, până să găsesc un par liber de care să îl leg, având mare grijă să nu îl zgârii sau însângerez în coarnele celorlalți bizoni.

Plătim deci galbenii, luăm în schimb niște frunze pictate, pe care o femelă plictisită le rupe când trecem pe lângă ea. La intrarea în încaperea aleasă ni se oferă bucăți de sticlă de pus pe ochi, ca să admirăm spectacolul de pictură cu foc la adevărata lui valoare. În spatele nostru s-au aciuat niște babuini, care râd și aruncă excremente unii spre ceilalți, făcând un zgomot infernal. Nimeni nu îi gonește însă; pentru că sunt mulți, pentru că mușcă ușor, pentru că pot țipa în amulete și vor deveni și mai mulți, sau pur și simplu pentru că nimeni nu vrea să își strice seara, să pară slab în fața femelei sau să meargă acasă murdar de excremente de babuin. Așa că babuinii se întreabă insistent “bă! de unde-n-cepe locurile noastre?”, și se hotărăsc să rămână unde sunt.

Cineva suflă în lumânări, și focul cel mare începe să ardă pe perete. Stăm cu toții și privim uimiți la flăcările de pe perete, la formele ce se întrezăresc, forme care privite prin bucățile de sticlă de pe ochi par să vină înspre noi, par să fie chiar în fața noastră, par tangibile. Cu toții fascinați, îi auzim chiar și pe babuinii din spate cum exclamă “Moaaaa! Să-mi bag #a! Astea e cu efecte de-alea! Să moară familia mea!” Iar eu mă gândesc că e prea târziu, că deja prea multe familii de babuini au trăit și s-au înmulțit, și că în curând vor fi o problemă reală pentru ecosistem, o verigă slabă și mult prea mare în lanțul trofic. Mă gândesc cu tristețe că un babuin e babuin indiferent de culoarea blănii, și că exista o vreme în care țipetele lor nu erau cel mai frecvent sunet auzit. Iată-ne acum.

Aparent, locurile lor începea din ailaltă pare dă l-a rând, și a trebuit să se mute cu țipete și aruncat de excremente la scurt timp după ce a început spectacolul de pictat cu foc. Chiar și așa, prin pădurea de scaune auzeam câte un țipăt batjocoritor de fiecare dată când se întâmpla ceva spectaculos cu formele de foc. Asta până la mijlocul spectacolului, când doi dintre babuini trec peste scaune, țipând agresiv ca să caute o bucată de blană pe care o pierduse unul dintre ei. Au găsit-o, au constatat că a călcat ăștia pă ea, și au plecat la locul lor pe același drum, peste scaune.

Focul. Focul a fost puternic. Mi s-a părut că artiștii s-au concentrat foarte mult pe tehnică, și într-adevăr aceasta a format imagini spectaculoase, însă a lipsit substanța, totul căpătând în cele din urmă aromă de derizoriu. Cert este însă că babuini vor exista întotdeauna, și se vor minuna mereu când formele de pe perete prind adâncime. Cine știe, poate că în viitor se vor inventa malluri, cinema 3D și cocalari, însă  lucrurile probabil că nu se vor schimba prea mult.

Poate că de vină e teritoriul, o insulă latină într-o mare slavică, poarta închisă în calea imperiului otoman, episoade glorioase pentru noi din războaie câștigate de ei. Sau poate că de vină e regimul Ceaușescu (dacă ați urmarit Dan Diaconescu, știți deja că nu a murit, se vede pe casetă că i se mișcau pleoapele), sau poatecă principalii vinovați sunt anii de hoție la adăpostul democrației, cu toți băieții deștepți în posturi bine-puse (detalii la Vali Petcu și Lucian Sârbu). Important e, în orice caz, că am găsit un vinovat. Acum putem să ne prefacem liniștiți că trăim în altă țară, cu probleme care nu există.

Produs in România este o campanie care încurajează folosirea produselor românești. Da, poate că este o conspirație pusa la cale de masoni. Poate că ecuația economică (cumperi românește, stimulezi economia) e o aproximare de doi lei. Nu zic că ar fi așa, dar poate că e, de unde să știm noi? Adevărul e că despre spatele campaniilor nu poți să ai prea multe certitudini. Îți voi spune în schimb asta, dragă cititorule: tu ești născut și cel mai proabil probabil crescut în România. Ești un produs al acestei țări, fie ea plină de rahat și corupție. Acum închipuie-ți-l pe angajatorul tău alegând viitorii angajați din rafturile de supermarket, și evitând angajații românești, cu ideea preconcepută că nu sunt de calitate.

Versiunea scurtă: să declari din principiu că produsele românești sunt de rahat, în schimb să te aștepți să fii tratat ca o resursă umană de încredere înseamnă a te complace în ipocrizie. Mai mult, înseamnă a renunța la dreptul de a acționa conform propriilor experiențe. Nu fi fraier.

Cum ziceam, acum ceva vreme am pus punct. Până în acel moment, pusesem câteva virgule, iar în notele mele de subsol se găseau tot mai multe semne de întrebare. De fapt, poți să percepi viața ca pe niște informație neliniară, la care frazele se citesc în paralel. Îmi place metafora asta.

Mi-e greu să mă decid dacă în viața modernă sunt foarte multe virgule, pentru că zilele seamănă între ele, sau puține semne de punctuație, din cauza ritmului alert. Sau poate amândouă, cu virgulă între zile, și înșiruiri nevrotice de cuvinte între virgule. În orice caz. atât de alert este ritmul în care ne citim viețile încât sărim aproape de fiecare dată peste paranteze.

Un alt semn de punctuație pe care îl folosim des este două-puncte; de multe ori precede o listă de fapte, pentru că suntem dependenți de a face ceva; pur și simplu ne temem că dacă în loc să enumerăm chestii o să privim parantezele rămânem în urmă cu dictarea. Alte dăți, după două-puncte urmează altceva, în sensul că urmează să declanșăm în noi o schimbare majoră, de obicei în bine. Din păcate, foarte des se întâmplă ca cele două puncte să se transforme de fapt în punct și virgulă. Asta din cauză că folosim greșit tasta shift.

Cel mai des folosim tasta shift ca să punem semne de exclamare, să țipăm cu majuscule, să punem întrebări, sau să repetăm ce au zis alții. Când vine vremea schimbărilor majore cu două-puncte, suntem obosiți de ritmul cotidian în care le facem pe toate astea, și de multe ori dăm rateuri. Dacă apăsăm tasta control, de exemplu, nu se întâmplă nimic.

Alte dăți, lucrurile pur și simplu nu depind de noi. Se poate ca din cauza problemelor de comunicare, ceilalți să vadă diacritice acolo unde noi încercăm să punem punctuație. Asta e viața. Ceea ce putem face însă, este să lucrăm la propria percepție. Cine știe, poate într-o zi o să reușim să vedem emoticons în loc de punctuație, și poate că în ziua aceea asta nu o să însemne că ne-am pierdut mințile.

Deschide ochii, urechile, nările, brațele. Îmbrățișează rahatul ăsta de oraș, cu cocalarii și gunoaiele lui. Tocmai pentru că el nu te îmbrățișează pe tine. Tocmai pentru că tu ești tu, iar el e el, și iată-vă puși în această situație în care trebuie să vă suportați reciproc în ciuda diferențelor. O să ți-o tot iei, și o să tot simți pe sufletul dezbrăcat toate porcăriile pe care obișnuiai să le lași să se scurgă peste ochii tăi închiși, peste dinții tăi încleștați, peste face-paintul tău de război.

Dacă o să alegi să nu mai faci slalom printre obstacolele ce se aruncă în calea stării tale de bine, o să le iei pe multe dintre ele în plin, probabil în cel mai dureros fel. Dacă nu o să mai trăiești teleghidat, o să simți la persoana întâi toate nedreptățile, jignirile, dezamăgirile, și în general toate tâmpeniile pe care ni le facem unii altora ca proștii, și foarte des te vei găsi nevoit să spui că ți se pare de rahat. Dar într-o zi cineva îți va întinde o mână, și tu nu o să fii prea înverșunat ca să vezi.

Bahoy cel Rău te învață lateral să parchezi lateral

Deci acest tutorial este gândit special să te încadreze într-un target, mă înțelegi tu pe mine? Ai mai multe feluri de tutoriale, e ca un 4 în 1 tutorialul ăsta.

Tutorialul 1: ești plin de ani

Dacă ai Lada vintage, in niciun caz să nu o dai la fier vechi. Dacă ai Trabant, cu atât mai puțin, că e din carton și iei țeapă. Mai bine o ții cu cauciucurile lăsate și luneta praf pe un loc de parcare ferit, nu cumva să îți zgârie cineva vopseaua.

Dacă ai Dacia, sâmbăta și duminica în fața blocului și împreună cu Fane de la scara 4 tunează-ți-o pentru performanțe maxime.

Asta e foarte rar, dar dacă se întâmplă ca mașina să și meargă, trebuie neapărat ca la ora 6 dimineața să cobori, să o pornești, și să turezi motorul. Poți să faci asta oricând, dar cel mai bine e sâmbătă dimineața sau duminică dimineața. Studenții ăia de stau cu chirie și nu se prezintă în ziua de pensie să plătească întreținerea n-au drept la replică. Și-așa tot vine lumea în vizită la ei și țin muzica tare până la 10 noaptea, ce-or mai face și ei acolo, drogații naibii.

Tutorialul 2: ești plin de idei

Dacă nu ai mașină, dar are fi-tu Matizul de la muncă cu care te duce la piață să-ți cumperi șlapi, trebuie neapărat să-i păstrezi loc de parcare în fiecare zi, nu contează dacă stă cu tine sau nu.

Dacă fi-tu e plecat în Spania (cu Matizul de la muncă), poți să păstrezi locul de parcare pentru Fane de la scara 4 sau pentru fi-su, care vine cu Matizul de la muncă să vă ducă în piață să vă cumpărați șlapi.

Dacă vezi o mașină care nu are ce căuta pe locurile care le-ai moștenit de la strămoșii tăi care parcau acolo de la 1935, ridică-i ștergătorul, învață-l înjurături noi cu rama de la ochelari, și în general abuzează de CASCO lui pe cât posibil. Sigur nu te va călca când traversezi prin mijlocul bulevardului ca să-ți iei rame noi de ochelari și papuci de casă.

Tutorialul 3: ești plin de tupeu (ăsta e un lucru bun)

Dacă stai la bloc, trebuie să știi că locurile de la Primărie sunt pentru fraieri. Vezi tu sapa aia de o ții în portbagaj? Aia e autorizația ta.

Dacă găsești pe careva parcat pe locul tău, învață-l minte: arde-i o sapă peste parbriz, sau și mai bine blochează-l să nu poată să iasă, și când vrea să plece dimineața la serviciu și te claxonează să vii jos, dobitocule, să-i faci loc să plece, arde-i o sapă direct peste ochi. Că trăim într-o societate, ce marșarieru’ tău?

Era o carte despre cum să faci interfețe web, se chema “dont meic mi sinc”, și zicea că nu trebe să-i faci pe oameni să gândească când vin pă pagina ta. Exact la fel, dacă vine cineva pe locul tău de parcare, nu trebe să te facă să te gândești. Adică el lasă numărul de telefon în parbriz ca să-l suni? El n-a văzut că sunt 10 cifre?? Adică tu ai timp să stai un sfert de oră să citești bilețelul? “4*4=16 CORECT” scrie pe mașina lui, să-n-vețe naibii să nu se bazeze pe intuiția ta și să nu te pună să muncești în timpul tău liber.

Dacă ți-e lene să cobori și să-i spargi fața la noul venit, bagă mare și țipă după el de la balcon.

Dacă balconul tău e deasupra locului de parcare, nici n-ai nevoie să-ți zic eu ce poți să faci. Dar eu îți zic oricum: poți să arunci cu apă murdară, cu vopsea, cu o pungă de șuruburi, cu o piatră sau o cărămidă. Mult mai bine decât să arunci priviri. Garantat dacă își găsește luneta varză o să stea liniștit că asta e viața și nu o să mai parcheze acolo.

Tutorialul 4: ai gânduri mari

Îți zic de la început că ăsta e pentru cunoscători. Dacă n-ai valoare și tupeu, nu e pentru tine, pentru că î-ți faci mulți dușmani. Și ca și în alte dăți, eu îți zic clar: dacă se merită, trebuie pentru ca să te riști, dar dacă nu se merită, n-are rost să te riști ca prostul. Deci eu te-am avertizat.

La dispoziția ta ai o grămadă de unelte. Poți să îți faci un T de metal pe care să-l înfigi în pământ. Poți să scrii și cu vopsea în jurul lui, ca să știe fraierul că dacă încearcă să parcheze pe locul tău se alege cu probleme. Să fie fericit că de data asta îl ierți și nu-l iei la cafteală că ți-a îndoit bunătate de T, dar să nu se mai repete.

Problema cu asta e că poate pur și simplu să nu parcheze. Adică nu-i educi să vadă ce se întâmplă dacă pun mașina pe locul altuia. Deci poți să bați niște cuie într-o scândură de lemn și să ascunzi capcana asta mortală într-o pungă de cipsuri. Pană instant la fraier.

Poți, penru că probabil că ai SUV, ca toți baștanii adevărați, să îl remorchezi și să îl tragi de pe locul tău. Cauciurucile, cutia de viteză, toate astea trebuiesc reparate, și poate că așa o să învețe cine-i șef cu parcarea în bloc.

Dacă ești cu adevărat bazat, sau n-ai încă SUV, sau e la reparat că ți l-a bușit gagica, faci o acțiune comando, îți bagi măciuca în ea de alarmă, spargi geamul, scoți din viteză, cobori frâna de mână și împingi mașina până în cea mai apropiată stradă, unde pornești luminile și avariile și o lași acolo să și-o găsească și singur.

Dacă știi pentru ca să scrii, la toate astea poți să adaugi un bilețel în care să-i explici că fraere, așa se întâmplă când te pui cu barosanul. Data viitoare iese belea.

Eu: o tipa trendy, frumoasa, cu clasa, care nu a avut decat iubiti cu bani. Nu am iesit nicodata cu bmw. Toti iubitii imi faceau cadouri scumpe si imi plateau consumatia in toate locurile trendy in care ieseam. Plus ca niciodata, dar niciodata nu am iesit cu un nimeni. Intotdeauna am iesit doar cu personaje mondene.
El: un tip dragut, dar sarac. Locuieste intr-un cartier marginas si e student la stat. Conduce un amarat de Logan.
Noi: ne-am intalnit intamplator la ziua unui coleg de-al lui(un tip uratel dar foarte bogat). Eu vroiam sa ma combin cu colegul lui dar el m-a atras atat de tare incat am zis: “Ce naiba! Putem sa ne-o tragem macar azi!”. Problema e ca azi s-a prelungit la nesfarsit. E foarte bun la pat si arata bine. Ce n-as da sa fie si bogat! Vreau sa termin cu el si nu prea pot. De cate ori ne vedem si vreau sa pun punct, sfarsim in pat. Nu stiu cum sa scap de el. Imi e rusine fiindca nimeni din grupul meu nu a iesit niciodata cu un sarantoc.

Iar eu, în Berceni, patria lui Piedonne, stau și mă întreb dacă e la mișto sau nu. Pentru că dacă da, eu am pus-o. Păi păi păi ce șanse am eu să agăț tipe trendi cu cele 10 semne ale lui Invită ? (subiect de mare amuzament în sine) Păi să nu calci balaurul cu bicicleta? În acest sens am redactat următorul ghid:  

10 semne că ești un luzăr fără șanse, și că degeaba e fata disponibilă în 10 semne:

Lucrezi pentru cineva în loc să faci combinații, frate
De aici începe totul, pentru că dacă îți faci iluzia că trebuie să muncești pentru ceva, deja nu mai ai nicio șansă. Singura ta scăpare e să îți găsească ai tăi un post de director-consultant. Repede.

Turabo e scump
Păi dacă ți se pare că 10RON pentru o cafea e mult, nici nu vreau să mă gândesc mai departe. Pun pariu că te duci undeva să mănânci de prânz și te aștepți să te coste cât? 30RON? Ha!

Mașinile de peste 30 000 nu sunt un țel realist
Nu zic frate că-ți trebuie Q7, dar măcar un BMW acolo să ai și tu. Serios, nu știu cum te-aștepți tu să faci mari cuceriri cu motoscuterul ăla al tău de-i zice Dacia.

În Regie există puburi mișto
Adică în Regie, lângă Politehnică? Cu toți țăranii acolo? În mod clar nu știi să apreciezi lumea fină din cluburile fine, deci nici nu avem ce discuta la capitolul ăsta. Oricum, în cluburile cu berea mai ieftină de 10RON n-ai să găsești fete destul de stilate.

Concediu înseamnă maxim o lună
Deci, ca să-mi fie clar, tu muncești la serviciu? Auăleu, poate mi-ești de-ăla de stă 8 ore și miercuri seara nu poate să meargă la Paprika Night în club Spice pentru că a doua zi muncește…

Cocktailurile sunt gay
Stii tu mă? Ai băut vreodată? N-ai baut, fir-ai al naibii de sărăntoc, bei bere că e ieftină. Păi cu bere vrei tu să te dai la fete cu stil? Cu bere, mă? 

Telefonul tău nu costă cât un Matiz SH
Deci atunci când mergi cu ea la un restaurant și scoți pe masă telefonul, o să fie unul primit gratis la abonament? N-ai 3G? Nai autofocus la camera? Spune-mi te rog că telefonul tău adevărat e la reparat, de fapt. 

Te trezești înainte de ora 11
Păi normal că pici de somn la 2 noaptea când distracția abia începe. Si te mai duci și la serviciul ăla al tău să te obosești aiurea pe un salariu de nimic. Păi tu nu știi că a avea o gagică stilată e un job în sine? Eu trebuie să te învăț? 

Stai la bloc
Deja… Adică dacă tu crezi că gagica ta o să fie vreodată de acord să respire aer de cartier, să meargă în lift cu toată plebea, degeaba îți mai zic eu ceva, că tot nu ai înțeles nimic. 

Shoppingul nu este o activitate în sine
E, păi în cazul ăsta nici sexul nu e o activitate în sine. Vrei flowchart sau ce? Sau te pomenești că nu ai bani de shopping? Nu mai bine te duci tu acasă și lași gagicile stilate pentru bărbații adevărați? 

Ei, cum spuneam, sper din toată inima că de fapt cineva face un mișto crunt. Pentru că dacă nu, sunt cu un pas mai aproape de a mă face naibii călugăr.

Din perspectiva persoanei a treia, nimic nu e chiar în halul ăsta de greu sau de înfricoșător, și orice rezultat negativ era de fapt perfect previzibil. Colegii mei de apartament se uitau într-o seară la meci, prilej de parcurgere a întregului spectru emoțional fără a părăsi măcar fotoliul. Și, vorba lor, e ușor să joci fotbal de la TV. Microbiștii mi-au devenit mult mai simpatici în această nouă lumină, a abilității de a folosi cunoștințe existente pentru rezolvarea de situații noi, urcând cu această ocazie în clasament în defavoarea multora care de-a lungul timpului au tot rămas corijenți la această materie.

Se ia așadar una parte critică neconstructivă, una parte lipsă de empatie (din comerț), se amestecă de mai multe ori, până când se obține o pastă de culoarea ciocolății. Se adaugă necunoștință de cauză și importanță proprie după gust. Apoi se țipă ritualic “fault!” și se servește brusc. Varianta maritimă este cunoscută și sub numele de morala lui Pește, conform legendei.

Cluj mi-a părut a fi un fel de Sibiu, mai mic și totodată mai mare. Mai mic pentru că l-am prins mai puțin aglomerat, și mai mare din considerente geografice. Ei bine, a trebuit să mă duc la Cluj ca să mă simt cu adevărat bucureștean. Spun asta pentru că nu prea am văzut clujeni care să traverseze aiurea sau pe rosu. Când traversam pe verde, eu eram de fiecare dată primul care pășea de pe bordură, ajungea aproape de mijlocul străzii și se minuna despre cum abia atunci ceilalți pășeau la rândul lor.

Spun asta pentru că deși nu eram un grup de cocalari, eram gălăgioși prin contrast. Am primit mereu restul fix pentru ce am cumpărat și mă simțeam puțin jenat de asta. Am fost la supermarket, știți, din acela cu coșuri, porți cu un singur sens și case de marcat, și nu mică mi-a fost mirarea când am observat că nu existau detectoare anti-furt.

Impact ArtFest la Cluj a constat într-o zi de sâmbătă plină de activități și o seară cu concerte. N-o să recapitulez programul, însă o să vă spun că a auzi concertul Lemon m-a făcut să ascult astăzi aproape continuu cele două melodii de pe siteul lor.

Unii vor spune poate că voluntariatul și Clujul nu se potrivesc tocmai bine din cauză că voluntariatul cere inițiativă și clujenii pășesc greu de pe bordură. Am conștientizat cu această ocazie că voluntariatul presupune mai degrabă bunătate, deschidere, toleranță decât inițiativă. Pentru că sigur, inițiativa e cât de cât măsurabilă, însă celelalte trei construiesc fondul, contextul dar mai ales atmosfera acestuia. La Cluj, cel puțin. Vorbeam acum o săptămână despre voluntariat și despre cum societatea nu e adaptată acestuia, despre cum nu e pregătită să îl primească; ei bine, mie mi s-a părut că societatea din Cluj e pregătită.

Mi-a plăcut deci, și m-am simțit bine, deși nu ăsta era scopul meu acolo. Îmi pare rău că n-am stat mai mult, îmi pare rău că n-am apucat să văd cu atenție o grămadă de locuri. Și datorită lui Eugen, știu acum să exprim în cuvinte întrebarea “dar până când așa, în pripă?”

În urma reportajelor TV cu imagini de arhivă, mă așteptam să văd haine colorate și lenjerie dezgustător de strâmtă, și mă împăcasem deja cu ideea că în viață nu e bine să privești prea des pe fereastră. Nimic nu mă putea pregăti însă pentru ceea ce urma să văd: băieți și fete în haine de stradă, privind în jos, pășind învinși pe sub înjurăturile, huiduielile și obiectele aruncate de pe trotuar sau de la etajele blocurilor, înconjurați de jandarmi, urmați îndeaproape de un grup de cocalari antrenați într-un flash-mob, scandând mereu “nu vrem să fim / neam de poponari !”. Baeți dă cartier, pensionari, lucrători de toate vârstele se adunaseră sub același steag, uniți în gând și în simțire de scopul lor comun: să transforme parada în oprobiu public. Aveam să aflu seara că printre participanții la paradă se aflau și cupluri hetero, care au primit în cele din urmă bătaie și înjurături cot la cot cu prietenii lor de orientări mai puțin biblice.

S-a nimerit sa fie cu homosexuali, dar sunt sigur că lucrurile nu ar fi stat prea diferit la un Gipsy Pride Parade, de exempluSă . Sigur, poate că nu a fost cea mai buna idee să se mândrească cu asta, dar nimic, absolut nimic nu scuza comportamentul concetățenilor care se apleacă cu strângere de inimă să își lege șireturile.

Găsesc printre taste un nou motiv de bucurie. Ceea ce citiți acum este un blog entry ce are numărul 100. 100 de entries din iulie 2005 până acum, undeva între 4/lună și 1/săptămână, destul de aproape de ce îmi propusesem inițial. Dar în loc să mă bat singur pe spate, voi recapitula puțin. Atunci când am început un blog, am intrat în ceva ce mi se părea atunci a fi un peisaj trist, autointitulat “blogosfera”. La vârsta de 100 de entries pot să declar că, în esenta, nimic nu s-a schimbat, și să mă consolez cu gândul că măcar nu trec pe listă încă un punct de reper al îmbătranirii mele.

Încă se poartă agregarea de conținut, alegerea arbitrară a unei păreri proprii, sămânța de scandal din care cresc clickuri. Încă se mai poartă egocentrismul și îngâmfarea, încă se mai poartă stilul agresiv la adăpostul domiciliului necunoscut. În cele din urmă, e un business: se identifică o nevoie a consumatorului internaut de scandal și agresivitate, se găsește un țap ispășitor, și dă-i! Subiectul fierbinte generează interes, interesul generează clickuri, clickurile generează trafic, iar bannerele curg lanț.

În această ordine de idei, noul design de blog vine cu mai mult spațiu ce ar putea fi si publicitar. Deci dacă aveți o cauză nobilă sau o idee interesantă, contactați-mă pentru a primi niște vizibilitate la mne pe blog. Evident, nu vo face asta prea des, și evident voi decide unde, cum și cât timp. Dar hei, e gratis.

Mă întreb cum ar arăta o lume fără advertising, sau chiar una în care advertisingul ar fi ilegal. Eu unul nu îmi pot imgagina, și asta mă sperie puțin. Mă întreb dacă persoanele publice ar mai avea blog, sau dacă siteurile de prezentare ar mai exista. Dar mai ales mă întreb dacă Vali Petcu ar mai purta tricou cu “Zoso”. Unde e limita dintre informație și reclamă? Oare va avansa această limită până când brandingul va dispărea cu totul?Oare am ști să trăim fără ca cineva să ne polueze mințile? Pentru că eu cred că dacă brusc nu ni s-ar mai băga pe gât diverse ne-am simți al naibii de bizar.

În imaginația mea, ei priveau înapoi cu respect și admirație către mine, și-și șopteau între ei “uite-l pe tipul ăla cu plete, e Tudor cel Rău – blogger profesionist” “Frate ce cool e! Și uite cum îl înconjoară gagicile alea bune în tricouri cu WordPress!” Bineînțeles că în cele din urmă, seminaristul mă trezea și mă întreba de ce desenez măscări pe foaie în loc să fiu atent.

Poate că am îmbătrânit, dar când privesc în aceste zile către elevii de liceu, îi văd sărind în tot felul de trenduri, ascultând o muzică bizară, mergând la școală ca să mai socializeze și ei, ce mai, niște casuali adevărați. Ieri am fost la un magazin, căutându-mi o pereche de pantaloni, iar vânzătoarea, crezându-mă mai tânăr, îmi recomanda cu căldură un model anume, spunând “ăștia merg la orice, sunt casual”.

Inițial voiam să postulez că eu nu eram așa; mi-am dat apoi seama că la randul meu eram considerat un casual, îngrozind și iritând pe diverși cu trendurile care mi se păreau atunci profunde și veșnice, încercând cu teribilism să înclin balanța puterii în favoarea generației mele, și în general defecându-mă asupra valorilor considerate atunci clasice. Așa că, la o privire mai atentă, eram exact cum sunt ei acum, doar că în alt context. Context care într-adevăr era mai bun, dar asta nu îi condamnă, chiar dimpotriva.

În cele din urmă, a spune orbește/surzește “tinerii din ziua de azi ne trag în jos foarte tare” e doar un alt fel de a fi un frate mare care dă vina pe următorul, pe care se știe că nu îl va lua nimeni în serios. Dacă “tinerii din ziua de azi” sunt mereu, ca obiceiuri să zicem, undeva sub nivelul contextului pe care noi, “adulții” îl reprezentăm, nu ar fi o ipocrizie mai mică să ridicăm contextul mai degrabă decât să ne așteptăm irațional ca ei să înceteze a fi infantili și teribilisti? Sau putem să visăm în continuare cai verzi pe pereți și peste 40 de ani să ne arătăm la rândul nostru foarte mirați când nu ni se cedează locul în autobuz sau nu ne cresc pensiile.

Ar mai fi că Vali Petcu promite diverse în numele Mihaelei Rădulescu, și că băieții și fetele de la Școala Vieții sunt mai degrabă nesimțiți decât proști, dar mai ales despre cum tot mai multe emisiuni împrumută câte ceva de la Dan Diaconescu, în timp ce lui i-a cășunat pe Dan Grigore și pe CNA, și îi lovește unde îi doare mai tare, în viețile private. Vorba lui Nicu Covaci, rușine! Și mai au și baeții din cartier un cuvânt care înseamnă față.

Aș putea să mă apuc să vorbesc despre cum se zvonește că același Vali Petcu fura din magazine în tinerețe și despre cum el însuși tace suspect vizavi de subiectul ăsta, sau poate doar pregătește îndelung un răspuns de forma “ba p-a mă-tii!”. Adevărul este însă că habar n-am despre ce este vorba, deci nu pot să mă pronunț, și să fiu al naibii dacă mă angajez în bârfe de dragul notorietății. Ceea ce în schimb nu l-ar opri pe Mircea Badea.

Mi-aș putea aminti și de Iulian Urban, pe care îl știm din campaniile de spam cu titluri de tip “Libertatea”, și căruia îi doresc cu această ocazie să se supere Corneliu Vadim Tudor și Gigi Becali pe el și să îl sune la telefon, iar Gabriel Fătu să se uite.

Nu în ultimul rând, l-aș putea menționa și pe bloggerul împătimit Lucian Sârbu, care ne explică din punct de vedere filozofic de ce americanii merită să și-o ia peste bot și în general ce ghimpe în coasta omenirii sunt ei cu consumatorismul lor, din punct de vedere moral, în timp ce din punct de vedere economic businessul pe care îl conduce promovează cu entuziasm un produs de e-commerce.

Și nici nu am intrat în sfera politică. Toate acestea și multe altele în jur, iar eu nu pot decât să îmi doresc să vină odată primăvara și pe meridianul nostru.

Aparent am stârnit zilele trecute niște sentimente nu tocmai prietenoase în rândurile publicului meu feminin: am făcut o glumă cu tentă sexuală, îndreptată la adresa unei ipotetice fete. În urma comentariilor, am fost tentat să explic elaborat că gluma seamănă cu sloganul electoral “încearcă și cu o femeie!”, sau să trimit către Google și Wikipedia. Cred însă că ceea ce s-a întâmplat este mult, mult mai interesant ca fenomen, în sensul că poate fi extrapolat pentru discriminare în general.

Oricât am fi evoluat din timpurile biblice, există în continuare discriminare pe criterii de sex, așa cum există discriminare pe criterii de rasă, vârstă, sexualitate, etnie, și multe altele. Voi repeta: există discriminare, și acesta nu e un fapt pozitiv. Spre deosebire de alte vremuri însă, aceasta nu este omniprezentă. Pe de altă parte, pentru a se susține, mass-media a încurajat subtil grupurile defavorizate să devină foarte sensibile, în consecință, acestea vor avea de multe ori o percepție exagerată asupra nivelului de discriminare dintr-o situație anume.

Via Ion Sârbu: Vasile avea un topor, și într-o zi a constatat că acesta dispăruse. L-a suspectat pe vecinul său Ion, așa că s-a decis să îl urmărească îndeaproape timp de câteva zile. Zis și făcut, Vasile l-a pândit pe Ion și, într-adevăr, Ion vorbea ca un om care a furat un topor, lucra ca un om care a furat un topor, pășea ca un om care a furat un topor. Chiar și după ce Vasile a găsit toporul, Ion a continuat să bea apă ca un om care a furat un topor, să salute ca un om care a furat un topor, să mănânce ca un om care a furat un topor.

Fetelor! A găsi misoginism în situații banale, a cere populației masculine să se comporte ca și când nu ar fi absolut nici o diferență între sexe nu este atât de cool pe cât ar părea la prima vedere. A ne cere să ne prefacem că nu sunteți fete nu face decât să planteze iar și iar în subconștient ideea că a fi fată este ceva rău sau rușinos, și cu cât înțelegeți mai repede acest mecanism de propagare, cu cât orice grup defavorizat înțelege mai repede că hipersensibilitatea duce la perpetuarea discriminării, cu atât mai repede lucrurile vor sta altfel.

Obișnuiam să consider că îi ajut, și că faptul că am comunicat verbal cu ei până atunci e o dovadă suficientă de respect; nu e ca și când aș fi un grohăitor în garderoba Naike care își arată superioritatea vorbindu-le de sus. Aparent, nu toată lumea gândește așa, inclusiv Karma, care a decis astăzi să îi răzbune pe toți ospătarii pe care i-am jignit până acum comunicându-le intențiile mele prin semne.

Am fost la o terasă lângă parcul Operei, unde pe rând s-au întâmplat diverse. De exemplu,  băiatul de mese a decis să contribuie la condiția mea fizică, făcându-se de negăsit după prima comandă, iar eu văzându-mă nevoit să ma joc “v-ați ascuns-elea” cu el. M-am întors la masă fără rezultat, și pentru următorul sfert de oră mi-am exersat rabdarea.

Tot pentru a veni în întâmpinarea dorințelor mele, ospătarul m-a încurajat spre a fi un nostalgic, dându-mi șansa de a privi întreaga seară la guma de mestecat pe care o aruncasem în scrumieră.

Dorind într-un anumit moment să mai cer o băutură cu adaos comercial, am căutat din priviri pe băiatul de mese, însă nu l-am zărit. Am ridicat așadar mâna, iar în scurt timp, o domnișoară mi-a strigat din ușă “da, ce vreți?”. “… Să mai comand ceva…”. Tot din ușă. “Da, ce?” “Vreți să vă strig până acolo?… Bine, [asta] și [cealaltă]” “[cu totul altceva] și o ce?”. Nicu, salvator, ridică o [asta] și o [cealaltă] de pe masă și îi arată, în timp ce eu nu știam dacă să râd sau să râd amar. Nu am putut în cele din urmă să nu apreciez încercarea domnișoarei de a mă ajuta să nu mă simt vinovat pentru că eu stau relaxat la masă în timp ce ea muncește.

În cele din urmă, ne hotărâm să nu abuzăm de ospitalitatea localului și hotărâm să plecăm. Din mărinimie, întreg personalul era așezat la o altă masă, dorind să ne dea voie să plecăm fără să plătim, în cadrul unui program de fidelizare a clienților. Din nou, ceva ce am apreciat cu toții. În cele din urmă, aceeași domnișoară (probabil mai sensibilă) a cedat insistențelor noastre, spunând către colegul ei “fă-le și tu nota la ăia”. Nu știu despre ceilalți, dar eu personal m-am simțit de-al casei.

Chiar și nota de plată purta dovezile lor de respect, incluzând 30% în plus, pentru niște băuturi pe care nu le consumasem. Am dedus că au vrut să ne flateze, punându-ne în grupul baștanilor care lasă șpagă 30%, însă fiind mai modești din fire, am refuzat, rugându-l pe băiatul de mese să nu preia asupra sa efortul de a calcula, sau măcar să ne dea voie să îl ajutăm.

A urmat acest episod de role-playing, în care el se pregătea probabil de casting în rolul de milițian pre-’89. Mascându-și emoțiile sub un zâmbet degajat, ne-a întrebat pe rând, ca și când ne-a spus ca și când ne-am fi cunoscut de-o viață ce am consumat noi, insistând că este imposibil ca niște consumatori cu stil ca noi să se fi rezumat la o listă atât de scurtă de produse, rugându-ne din priviri să renunțăm la modestie. Trebuie să recunosc că am simțit acest vibe în grup, că toți am fi vrut în acel moment să ne ridicăm și să îl îmbrățișăm pe el, pe colegii lui și nu în ultimul rând pe patronul localului, dacă l-am fi găsit.

În ciuda insistentelor lor, am plătit până la urmă 105% din valoarea notei și am plecat voioși spre casă. Acest episod a fost un prilej de dezvoltare personală pentru mine: obișnuiam să îi plasez pe cei care mă servesc la masă pe același nivel cu mine, însă acum am văzut dincolo de orice îndoială că există unii care se ridică mult deasupra mea și chiar a consumatorilor mai baștani decât mine, meritând întregul meu respect și adresarea cu “dumneavoastră”.

În caz că vă îngrijorați, o să vă spun acum că cele două fetițe nu erau în pericol de a fi schimbate de vreun pedofil pe una de 10, pentru că mamele lor își sorbeau tacticos cafeaua la masa de alături. Da, la masa de alături, de unde se aflau în poziția perfectă pentru a ignora zâmbitoare disconfortul nostru, ca într-o schiță de Caragiale. Mi-am dat atunci seama că nu fetițele meritau gândurile mele negre, ci aceste două pițipoance veștejite ieșite la shopping cu copiii. Recunosc că m-a surprins puțin să aud apelativul “fată…” dintr-o gură de peste 30 de ani.

La un moment dat, una dintre acestea a strigat furioasă către odrasla ei. Inima mea s-a oprit. Să fie acesta sfârșitul chinului? “[name here]! Scoate degetul din nas imediat, că iei bătaie!”. Sigur, acum mi se pare amuzant, dar atunci mi le imaginam pe acestea moarte și pe mine la închisoare și mă gândeam cât de bine ar fi.

Ce ar fi trebuit să știe aceste două cucoane cu pretenții de doamne? De exemplu, timpul de concentrare scade odată cu vârsta, deci e nerealist să te aștepți ca un copil de 5 ani să fie cuminte timp de mai mult de o oră.

Ar fi trebuit poate să le explice medicul de familie că un copil este înainte de orice o responsabilitate, și toate deciziile ce îl privesc trebuie luate ca atare. Mă gândesc cu tristețe cum acele două fetițe educate de către televizor vor ajunge în scurt timp protagoniste pe pitzipoanca.org .

Concluzia mea la asta? Dragi cititori, dacă vă place să mergeți la shopping și să nu sughițați ulterior, faceți sex protejat.