Cluj în pripă

Am fost la Cluj, am tras ca un voluntar ce mă cred, sa vada și ninja că nu-i ca-n filme. Ce să vă spun, dragi cititori, sper că absența mea nu v-a îngrijorat prea tare, mai fac de-astea, dar în aceste patru zile am cugetat și am luat notițe, deci pe parcursul următoarelor zile probabil că veți fi victimele revelațiilor mele, într-o formă sau în alta. Până una-alta, să vă spun despre impresii, în lipsă (momentan) de poze.

Cluj mi-a părut a fi un fel de Sibiu, mai mic și totodată mai mare. Mai mic pentru că l-am prins mai puțin aglomerat, și mai mare din considerente geografice. Ei bine, a trebuit să mă duc la Cluj ca să mă simt cu adevărat bucureștean. Spun asta pentru că nu prea am văzut clujeni care să traverseze aiurea sau pe rosu. Când traversam pe verde, eu eram de fiecare dată primul care pășea de pe bordură, ajungea aproape de mijlocul străzii și se minuna despre cum abia atunci ceilalți pășeau la rândul lor.

Spun asta pentru că deși nu eram un grup de cocalari, eram gălăgioși prin contrast. Am primit mereu restul fix pentru ce am cumpărat și mă simțeam puțin jenat de asta. Am fost la supermarket, știți, din acela cu coșuri, porți cu un singur sens și case de marcat, și nu mică mi-a fost mirarea când am observat că nu existau detectoare anti-furt.

Impact ArtFest la Cluj a constat într-o zi de sâmbătă plină de activități și o seară cu concerte. N-o să recapitulez programul, însă o să vă spun că a auzi concertul Lemon m-a făcut să ascult astăzi aproape continuu cele două melodii de pe siteul lor.

Unii vor spune poate că voluntariatul și Clujul nu se potrivesc tocmai bine din cauză că voluntariatul cere inițiativă și clujenii pășesc greu de pe bordură. Am conștientizat cu această ocazie că voluntariatul presupune mai degrabă bunătate, deschidere, toleranță decât inițiativă. Pentru că sigur, inițiativa e cât de cât măsurabilă, însă celelalte trei construiesc fondul, contextul dar mai ales atmosfera acestuia. La Cluj, cel puțin. Vorbeam acum o săptămână despre voluntariat și despre cum societatea nu e adaptată acestuia, despre cum nu e pregătită să îl primească; ei bine, mie mi s-a părut că societatea din Cluj e pregătită.

Mi-a plăcut deci, și m-am simțit bine, deși nu ăsta era scopul meu acolo. Îmi pare rău că n-am stat mai mult, îmi pare rău că n-am apucat să văd cu atenție o grămadă de locuri. Și datorită lui Eugen, știu acum să exprim în cuvinte întrebarea “dar până când așa, în pripă?”

Să purtăm șlapi

Am adus vorba zilele trecute de înverșunații utilizatori PC care declamă ca “macs are gay” cam în același fel în care orice mascul cu vise de pornstar declară că ar împușca toți gayii, în schimb vizionează filme porno cu girl-on-girl action. Fără a avea o mare legătură, asta mi-a adus aminte de ceva, respectiv am să vă relatez un episod la care am fost martor acum câțiva ani. Era vorba despre prima paradă gay-pride din românia, ocazie cu care un grup de tineri băieți și fete au străbătut bulevardele, trecând în odiseea lor și pe sub geamul meu (etaj 2).

În urma reportajelor TV cu imagini de arhivă, mă așteptam să văd haine colorate și lenjerie dezgustător de strâmtă, și mă împăcasem deja cu ideea că în viață nu e bine să privești prea des pe fereastră. Nimic nu mă putea pregăti însă pentru ceea ce urma să văd: băieți și fete în haine de stradă, privind în jos, pășind învinși pe sub înjurăturile, huiduielile și obiectele aruncate de pe trotuar sau de la etajele blocurilor, înconjurați de jandarmi, urmați îndeaproape de un grup de cocalari antrenați într-un flash-mob, scandând mereu “nu vrem să fim / neam de poponari !”. Baeți dă cartier, pensionari, lucrători de toate vârstele se adunaseră sub același steag, uniți în gând și în simțire de scopul lor comun: să transforme parada în oprobiu public. Aveam să aflu seara că printre participanții la paradă se aflau și cupluri hetero, care au primit în cele din urmă bătaie și înjurături cot la cot cu prietenii lor de orientări mai puțin biblice.

S-a nimerit sa fie cu homosexuali, dar sunt sigur că lucrurile nu ar fi stat prea diferit la un Gipsy Pride Parade, de exempluSă . Sigur, poate că nu a fost cea mai buna idee să se mândrească cu asta, dar nimic, absolut nimic nu scuza comportamentul concetățenilor care se apleacă cu strângere de inimă să își lege șireturile.

Blogul cel rău V3

Cadou pentru voi, dragi cititori: această nouă temă de wordpress (via Smashingmagazine). Imediat vă zic și de ce. Un fel de beta, nu toate merg așa cum mi-aș dori, dar în timp dezvoltatorul web din mine își va face răbdare. Că doar nu arde.

Găsesc printre taste un nou motiv de bucurie. Ceea ce citiți acum este un blog entry ce are numărul 100. 100 de entries din iulie 2005 până acum, undeva între 4/lună și 1/săptămână, destul de aproape de ce îmi propusesem inițial. Dar în loc să mă bat singur pe spate, voi recapitula puțin. Atunci când am început un blog, am intrat în ceva ce mi se părea atunci a fi un peisaj trist, autointitulat “blogosfera”. La vârsta de 100 de entries pot să declar că, în esenta, nimic nu s-a schimbat, și să mă consolez cu gândul că măcar nu trec pe listă încă un punct de reper al îmbătranirii mele.

Încă se poartă agregarea de conținut, alegerea arbitrară a unei păreri proprii, sămânța de scandal din care cresc clickuri. Încă se mai poartă egocentrismul și îngâmfarea, încă se mai poartă stilul agresiv la adăpostul domiciliului necunoscut. În cele din urmă, e un business: se identifică o nevoie a consumatorului internaut de scandal și agresivitate, se găsește un țap ispășitor, și dă-i! Subiectul fierbinte generează interes, interesul generează clickuri, clickurile generează trafic, iar bannerele curg lanț.

În această ordine de idei, noul design de blog vine cu mai mult spațiu ce ar putea fi si publicitar. Deci dacă aveți o cauză nobilă sau o idee interesantă, contactați-mă pentru a primi niște vizibilitate la mne pe blog. Evident, nu vo face asta prea des, și evident voi decide unde, cum și cât timp. Dar hei, e gratis.

Mă întreb cum ar arăta o lume fără advertising, sau chiar una în care advertisingul ar fi ilegal. Eu unul nu îmi pot imgagina, și asta mă sperie puțin. Mă întreb dacă persoanele publice ar mai avea blog, sau dacă siteurile de prezentare ar mai exista. Dar mai ales mă întreb dacă Vali Petcu ar mai purta tricou cu “Zoso”. Unde e limita dintre informație și reclamă? Oare va avansa această limită până când brandingul va dispărea cu totul?Oare am ști să trăim fără ca cineva să ne polueze mințile? Pentru că eu cred că dacă brusc nu ni s-ar mai băga pe gât diverse ne-am simți al naibii de bizar.

Ionel a spart vaza, nu eu!

A început școala, ocazie cu care la ora la care plec eu de la serviciu, sau în orice caz mă aflu pe un trotuar, acesta este plin de elevi de gimnaziu sau liceu. M-am gândit în timpul facultății că dacă o să scap cu viață din ghearele lui Adrian Badea, Constantin Ghiță, P. Ulmeanu și ale altora, voi privi cu nostalgie elevii ce calcă ordonați pe trotuar, pe sub castani, printre frunzele ruginii, sub mângâierea blândă a asfințitului.

În imaginația mea, ei priveau înapoi cu respect și admirație către mine, și-și șopteau între ei “uite-l pe tipul ăla cu plete, e Tudor cel Rău – blogger profesionist” “Frate ce cool e! Și uite cum îl înconjoară gagicile alea bune în tricouri cu WordPress!” Bineînțeles că în cele din urmă, seminaristul mă trezea și mă întreba de ce desenez măscări pe foaie în loc să fiu atent.

Poate că am îmbătrânit, dar când privesc în aceste zile către elevii de liceu, îi văd sărind în tot felul de trenduri, ascultând o muzică bizară, mergând la școală ca să mai socializeze și ei, ce mai, niște casuali adevărați. Ieri am fost la un magazin, căutându-mi o pereche de pantaloni, iar vânzătoarea, crezându-mă mai tânăr, îmi recomanda cu căldură un model anume, spunând “ăștia merg la orice, sunt casual”.

Inițial voiam să postulez că eu nu eram așa; mi-am dat apoi seama că la randul meu eram considerat un casual, îngrozind și iritând pe diverși cu trendurile care mi se păreau atunci profunde și veșnice, încercând cu teribilism să înclin balanța puterii în favoarea generației mele, și în general defecându-mă asupra valorilor considerate atunci clasice. Așa că, la o privire mai atentă, eram exact cum sunt ei acum, doar că în alt context. Context care într-adevăr era mai bun, dar asta nu îi condamnă, chiar dimpotriva.

În cele din urmă, a spune orbește/surzește “tinerii din ziua de azi ne trag în jos foarte tare” e doar un alt fel de a fi un frate mare care dă vina pe următorul, pe care se știe că nu îl va lua nimeni în serios. Dacă “tinerii din ziua de azi” sunt mereu, ca obiceiuri să zicem, undeva sub nivelul contextului pe care noi, “adulții” îl reprezentăm, nu ar fi o ipocrizie mai mică să ridicăm contextul mai degrabă decât să ne așteptăm irațional ca ei să înceteze a fi infantili și teribilisti? Sau putem să visăm în continuare cai verzi pe pereți și peste 40 de ani să ne arătăm la rândul nostru foarte mirați când nu ni se cedează locul în autobuz sau nu ne cresc pensiile.

Diverse keywords pentru google

Ar fi câte ceva de discutat. Ar fi că Ștefan Iordache se odihnește în timp ce fetele de la Indigo sunt în ascensiune pe plaiurile de texani, că Sergiu Nicolaescu, supraviețuitorul, declara live că au început să moara dinozaurii, cu subtextul “Newton a murit, Einstein a murit, și nici eu nu mă simt prea bine…”, și despre cum astea și multe altele mă îngrețoșează dincolo de punctul în care aș mai putea vorbi despre valori și cum faptul că dispar nu este mereu o metaforă.

Ar mai fi că Vali Petcu promite diverse în numele Mihaelei Rădulescu, și că băieții și fetele de la Școala Vieții sunt mai degrabă nesimțiți decât proști, dar mai ales despre cum tot mai multe emisiuni împrumută câte ceva de la Dan Diaconescu, în timp ce lui i-a cășunat pe Dan Grigore și pe CNA, și îi lovește unde îi doare mai tare, în viețile private. Vorba lui Nicu Covaci, rușine! Și mai au și baeții din cartier un cuvânt care înseamnă față.

Aș putea să mă apuc să vorbesc despre cum se zvonește că același Vali Petcu fura din magazine în tinerețe și despre cum el însuși tace suspect vizavi de subiectul ăsta, sau poate doar pregătește îndelung un răspuns de forma “ba p-a mă-tii!”. Adevărul este însă că habar n-am despre ce este vorba, deci nu pot să mă pronunț, și să fiu al naibii dacă mă angajez în bârfe de dragul notorietății. Ceea ce în schimb nu l-ar opri pe Mircea Badea.

Mi-aș putea aminti și de Iulian Urban, pe care îl știm din campaniile de spam cu titluri de tip “Libertatea”, și căruia îi doresc cu această ocazie să se supere Corneliu Vadim Tudor și Gigi Becali pe el și să îl sune la telefon, iar Gabriel Fătu să se uite.

Nu în ultimul rând, l-aș putea menționa și pe bloggerul împătimit Lucian Sârbu, care ne explică din punct de vedere filozofic de ce americanii merită să și-o ia peste bot și în general ce ghimpe în coasta omenirii sunt ei cu consumatorismul lor, din punct de vedere moral, în timp ce din punct de vedere economic businessul pe care îl conduce promovează cu entuziasm un produs de e-commerce.

Și nici nu am intrat în sfera politică. Toate acestea și multe altele în jur, iar eu nu pot decât să îmi doresc să vină odată primăvara și pe meridianul nostru.

Toporul și solidaritatea

În cultura creștină, misoginismul a luat probabil naștere odată cu scrierea Bibliei, manifestându-se în multe feluri de-a lungul timpului, și exisistând chiar și în societatea modernă. Mișcările feministe au reușit, în cea mai mare parte a țărilor civilizate, să obțină drepturi egale pentru femei, precum și o schimbare de statut în societatea modernă. Din păcate, aceste progrese sunt umbrite de inerția pe care o are acest proces, și de atitudinea pe care a format-o vizavi de misoginism. Și asta voi vrea să devolt astăzi, asumându-mi riscul de rigoare.

Aparent am stârnit zilele trecute niște sentimente nu tocmai prietenoase în rândurile publicului meu feminin: am făcut o glumă cu tentă sexuală, îndreptată la adresa unei ipotetice fete. În urma comentariilor, am fost tentat să explic elaborat că gluma seamănă cu sloganul electoral “încearcă și cu o femeie!”, sau să trimit către Google și Wikipedia. Cred însă că ceea ce s-a întâmplat este mult, mult mai interesant ca fenomen, în sensul că poate fi extrapolat pentru discriminare în general.

Oricât am fi evoluat din timpurile biblice, există în continuare discriminare pe criterii de sex, așa cum există discriminare pe criterii de rasă, vârstă, sexualitate, etnie, și multe altele. Voi repeta: există discriminare, și acesta nu e un fapt pozitiv. Spre deosebire de alte vremuri însă, aceasta nu este omniprezentă. Pe de altă parte, pentru a se susține, mass-media a încurajat subtil grupurile defavorizate să devină foarte sensibile, în consecință, acestea vor avea de multe ori o percepție exagerată asupra nivelului de discriminare dintr-o situație anume.

Via Ion Sârbu: Vasile avea un topor, și într-o zi a constatat că acesta dispăruse. L-a suspectat pe vecinul său Ion, așa că s-a decis să îl urmărească îndeaproape timp de câteva zile. Zis și făcut, Vasile l-a pândit pe Ion și, într-adevăr, Ion vorbea ca un om care a furat un topor, lucra ca un om care a furat un topor, pășea ca un om care a furat un topor. Chiar și după ce Vasile a găsit toporul, Ion a continuat să bea apă ca un om care a furat un topor, să salute ca un om care a furat un topor, să mănânce ca un om care a furat un topor.

Fetelor! A găsi misoginism în situații banale, a cere populației masculine să se comporte ca și când nu ar fi absolut nici o diferență între sexe nu este atât de cool pe cât ar părea la prima vedere. A ne cere să ne prefacem că nu sunteți fete nu face decât să planteze iar și iar în subconștient ideea că a fi fată este ceva rău sau rușinos, și cu cât înțelegeți mai repede acest mecanism de propagare, cu cât orice grup defavorizat înțelege mai repede că hipersensibilitatea duce la perpetuarea discriminării, cu atât mai repede lucrurile vor sta altfel.

Câteodată arăți semne, alteori doar le gândești

Sunt un nesimțit, și merit din plin ceea ce am să vă povestesc în continuare. Vedeți voi, eu am acest obicei de a cere nota de plată printr-un semn, mimând că scriu ceva într-un carnețel în timp ce fac eye-contact cu baiatul (sau fata) care își îndeplinește obligația de a îmi scuipa în mâncare. Obișnuiam să dau crezare logicii, care îmi spune că nu are rost să îl plimb până la masa mea și înapoi ca să îi spun stupid “nota, dacă se poate”, respectiv “nota; fă-mi-o, te rog” dacă e fată.

Obișnuiam să consider că îi ajut, și că faptul că am comunicat verbal cu ei până atunci e o dovadă suficientă de respect; nu e ca și când aș fi un grohăitor în garderoba Naike care își arată superioritatea vorbindu-le de sus. Aparent, nu toată lumea gândește așa, inclusiv Karma, care a decis astăzi să îi răzbune pe toți ospătarii pe care i-am jignit până acum comunicându-le intențiile mele prin semne.

Am fost la o terasă lângă parcul Operei, unde pe rând s-au întâmplat diverse. De exemplu,  băiatul de mese a decis să contribuie la condiția mea fizică, făcându-se de negăsit după prima comandă, iar eu văzându-mă nevoit să ma joc “v-ați ascuns-elea” cu el. M-am întors la masă fără rezultat, și pentru următorul sfert de oră mi-am exersat rabdarea.

Tot pentru a veni în întâmpinarea dorințelor mele, ospătarul m-a încurajat spre a fi un nostalgic, dându-mi șansa de a privi întreaga seară la guma de mestecat pe care o aruncasem în scrumieră.

Dorind într-un anumit moment să mai cer o băutură cu adaos comercial, am căutat din priviri pe băiatul de mese, însă nu l-am zărit. Am ridicat așadar mâna, iar în scurt timp, o domnișoară mi-a strigat din ușă “da, ce vreți?”. “… Să mai comand ceva…”. Tot din ușă. “Da, ce?” “Vreți să vă strig până acolo?… Bine, [asta] și [cealaltă]” “[cu totul altceva] și o ce?”. Nicu, salvator, ridică o [asta] și o [cealaltă] de pe masă și îi arată, în timp ce eu nu știam dacă să râd sau să râd amar. Nu am putut în cele din urmă să nu apreciez încercarea domnișoarei de a mă ajuta să nu mă simt vinovat pentru că eu stau relaxat la masă în timp ce ea muncește.

În cele din urmă, ne hotărâm să nu abuzăm de ospitalitatea localului și hotărâm să plecăm. Din mărinimie, întreg personalul era așezat la o altă masă, dorind să ne dea voie să plecăm fără să plătim, în cadrul unui program de fidelizare a clienților. Din nou, ceva ce am apreciat cu toții. În cele din urmă, aceeași domnișoară (probabil mai sensibilă) a cedat insistențelor noastre, spunând către colegul ei “fă-le și tu nota la ăia”. Nu știu despre ceilalți, dar eu personal m-am simțit de-al casei.

Chiar și nota de plată purta dovezile lor de respect, incluzând 30% în plus, pentru niște băuturi pe care nu le consumasem. Am dedus că au vrut să ne flateze, punându-ne în grupul baștanilor care lasă șpagă 30%, însă fiind mai modești din fire, am refuzat, rugându-l pe băiatul de mese să nu preia asupra sa efortul de a calcula, sau măcar să ne dea voie să îl ajutăm.

A urmat acest episod de role-playing, în care el se pregătea probabil de casting în rolul de milițian pre-’89. Mascându-și emoțiile sub un zâmbet degajat, ne-a întrebat pe rând, ca și când ne-a spus ca și când ne-am fi cunoscut de-o viață ce am consumat noi, insistând că este imposibil ca niște consumatori cu stil ca noi să se fi rezumat la o listă atât de scurtă de produse, rugându-ne din priviri să renunțăm la modestie. Trebuie să recunosc că am simțit acest vibe în grup, că toți am fi vrut în acel moment să ne ridicăm și să îl îmbrățișăm pe el, pe colegii lui și nu în ultimul rând pe patronul localului, dacă l-am fi găsit.

În ciuda insistentelor lor, am plătit până la urmă 105% din valoarea notei și am plecat voioși spre casă. Acest episod a fost un prilej de dezvoltare personală pentru mine: obișnuiam să îi plasez pe cei care mă servesc la masă pe același nivel cu mine, însă acum am văzut dincolo de orice îndoială că există unii care se ridică mult deasupra mea și chiar a consumatorilor mai baștani decât mine, meritând întregul meu respect și adresarea cu “dumneavoastră”.

Planning familial

Eram la această cafenea cu prețuri de 140% față de cele normale, discutând despre ceva cu care sper să vă delectați peste vreo două luni. În acest context, m-am tot văzut întrerupt de două fetițe de 5 ani care fugeau de colo colo, dar mai ales în jurul mesei noaste, țipând din toate puterile lor de soprane, evident. Programul grădiniței probabil că a continuat mult după momentul în care ne-am decis să plecăm naibii de acolo.

În caz că vă îngrijorați, o să vă spun acum că cele două fetițe nu erau în pericol de a fi schimbate de vreun pedofil pe una de 10, pentru că mamele lor își sorbeau tacticos cafeaua la masa de alături. Da, la masa de alături, de unde se aflau în poziția perfectă pentru a ignora zâmbitoare disconfortul nostru, ca într-o schiță de Caragiale. Mi-am dat atunci seama că nu fetițele meritau gândurile mele negre, ci aceste două pițipoance veștejite ieșite la shopping cu copiii. Recunosc că m-a surprins puțin să aud apelativul “fată…” dintr-o gură de peste 30 de ani.

La un moment dat, una dintre acestea a strigat furioasă către odrasla ei. Inima mea s-a oprit. Să fie acesta sfârșitul chinului? “[name here]! Scoate degetul din nas imediat, că iei bătaie!”. Sigur, acum mi se pare amuzant, dar atunci mi le imaginam pe acestea moarte și pe mine la închisoare și mă gândeam cât de bine ar fi.

Ce ar fi trebuit să știe aceste două cucoane cu pretenții de doamne? De exemplu, timpul de concentrare scade odată cu vârsta, deci e nerealist să te aștepți ca un copil de 5 ani să fie cuminte timp de mai mult de o oră.

Ar fi trebuit poate să le explice medicul de familie că un copil este înainte de orice o responsabilitate, și toate deciziile ce îl privesc trebuie luate ca atare. Mă gândesc cu tristețe cum acele două fetițe educate de către televizor vor ajunge în scurt timp protagoniste pe pitzipoanca.org .

Concluzia mea la asta? Dragi cititori, dacă vă place să mergeți la shopping și să nu sughițați ulterior, faceți sex protejat.