Consumatorul profesionist

Scott Adams explică în cartea sa, “The Dilbert Principle” (o carte geniala, apropo, despre spiritul corporatist) de ce tiparnița a făcut omenirii mai mult rău decât ciuma, de exemplu. Argumentarea pe care o folosesște este, pe scurt, că dacă înainte de invenția tiparniței indivizii erau mai mult sau mai putin limitați la ceea ce puteau ei înșisi să conceapă sau măcar să înțeleagă (din punct de vedere tehnologic și științific), apariția tiparniței a favorizat propagarea în masă a cunoștințelor. Drept consecință, acum avem la îndemână concepte pe care nu le stăpânim.

Asta înseamnă că daca într-o zi computerul nu mai pornește, cei mai mulți dintre noi vor apela la ajutorul unui specialist sau vor cumpăra un altul de la cineva care le produce, în loc să îl deschidă și să îl repare sau să își construiască singuri un altul. Poate că nu e cel mai bun exemplu, dar înțelegeți ce vreau să spun. Mai mult, întreaga noastră civilizație este construită în jurul acestui principiu, înspre încurajarea consumatorismului. În cele din urmă, priviți din afară (din afara umanității), am apărea ca niște copiii iresponsabili care au furat mașina părinților și fac accidente, întrucât nu știu să o conducă.

Ceea ce am făcut noi inventând tiparnița a fost să pornim pe drumul spre trișarea selecției naturale. Ceea ce s-a întâmplat de fapt a fost că din cauza tiparniței, cunoașterea a crescut mai repede decât capacitatea noastră de cunoaștere. E ca și când ne-am fi făcut fițuici pentru examenele de evoluție. Prin contrast, dacă tiparnița nu s-ar fi inventat, am fi continuat să evoluăm în ritmul nostru natural, ajungând, după un timp mult mai lung ce-i drept, la nivelul tehnologic de acum, însă pe care fiecare dintre noi să îl “merite”.

Înainte să îmi subliniați că fără știință (deci tiparniță) am fi murit încă de holeră în secolul 21, amintiți-vă că ceea ce discutăm aici este un concept pur teoretic. Bineînțeles că pentru fiecare dintre noi care, in cazul fericit în care ar fi apucat să se nască, ar trăi într-un Ev Mediu prelungit, asta ar fi un mare neajuns. Din nou însă, privind din afară, am fi fost niște ființe mai responsabile.

În orice caz, mi s-a părut o perspectivă interesantă, chiar dacă ireală.

Subtitrare:

Dacă nu se inventa tiparnița, am fi murit în continuare de holeră, dar când s-ar fi inventat mașinile nu ne-am mai fi călcat unii pe alții cu ele. S-a întâmplat altfel și asta e, dar e mișto să ne gândim cum ar fi fost.

Călătorie spre centrul Bucureștiului (3D)

Sâmbăta trecută am urcat pe bizonul argintiu pe care îl țin de obicei legat în fața peșterii mele și am purces spre peștera unde se strâng femelele și masculii tineri spre stabilirea și întreținerea relațiilor din societate. Unele grupuri de masculi vin ca să își aleagă femelele cu care vor petrece următoarea săptămână; caută femele voluptoase și în general cu aspect apetisant, pentru a le integra într-un ritual de împerechere cât mai agreabil. Femelele de la peștera socială caută la rândul lor masculi potenți măcar dintr-un punct de vedere, deși cel preferat e financiar. Fiecare sex știe ce caută celălalt, așa că totul se transformă într-un joc de etalare. Femelele caută să se arate cât mai voluptuase și dornice, în timp ce masculii se arată cât mai înstăriți, sau măcar virili. Bizonul pe spatele căruia vin sau fluierele pe care le folosesc pentru a se chema între ei joacă un rol important în asta.

Tinerii masculi și tinerele femele se plimbă prin coridoarele marii peșteri, aparent privind la uneltele din vitrine, sau la pieile pe care vânătorii le pun la vânzare, sau chiar la bucățile de carne pe care bucătarii le oferă. Sigur, foarte puțini dintre ei au cu adevărat destule bucăți de aur pentru a cumpăra ceva, dar acesta este un bun prilej pentru a etala nurii, respectiv virilitatea, mergând aparent nepăsător printre comercianți.

La nivelul cel mai ridicat al peșterii, aproape de vârful muntelui dar pe interior, artiști în ale focului și picturii se întrec în a uimi masele de tineri. Acesta e scopul meu, al nostru aici, pentru asta am încălecat pe bizonul meu argintiu și m-am învârtit cu el prin țarc timp de o jumătate de stea, până să găsesc un par liber de care să îl leg, având mare grijă să nu îl zgârii sau însângerez în coarnele celorlalți bizoni.

Plătim deci galbenii, luăm în schimb niște frunze pictate, pe care o femelă plictisită le rupe când trecem pe lângă ea. La intrarea în încaperea aleasă ni se oferă bucăți de sticlă de pus pe ochi, ca să admirăm spectacolul de pictură cu foc la adevărata lui valoare. În spatele nostru s-au aciuat niște babuini, care râd și aruncă excremente unii spre ceilalți, făcând un zgomot infernal. Nimeni nu îi gonește însă; pentru că sunt mulți, pentru că mușcă ușor, pentru că pot țipa în amulete și vor deveni și mai mulți, sau pur și simplu pentru că nimeni nu vrea să își strice seara, să pară slab în fața femelei sau să meargă acasă murdar de excremente de babuin. Așa că babuinii se întreabă insistent “bă! de unde-n-cepe locurile noastre?”, și se hotărăsc să rămână unde sunt.

Cineva suflă în lumânări, și focul cel mare începe să ardă pe perete. Stăm cu toții și privim uimiți la flăcările de pe perete, la formele ce se întrezăresc, forme care privite prin bucățile de sticlă de pe ochi par să vină înspre noi, par să fie chiar în fața noastră, par tangibile. Cu toții fascinați, îi auzim chiar și pe babuinii din spate cum exclamă “Moaaaa! Să-mi bag #a! Astea e cu efecte de-alea! Să moară familia mea!” Iar eu mă gândesc că e prea târziu, că deja prea multe familii de babuini au trăit și s-au înmulțit, și că în curând vor fi o problemă reală pentru ecosistem, o verigă slabă și mult prea mare în lanțul trofic. Mă gândesc cu tristețe că un babuin e babuin indiferent de culoarea blănii, și că exista o vreme în care țipetele lor nu erau cel mai frecvent sunet auzit. Iată-ne acum.

Aparent, locurile lor începea din ailaltă pare dă l-a rând, și a trebuit să se mute cu țipete și aruncat de excremente la scurt timp după ce a început spectacolul de pictat cu foc. Chiar și așa, prin pădurea de scaune auzeam câte un țipăt batjocoritor de fiecare dată când se întâmpla ceva spectaculos cu formele de foc. Asta până la mijlocul spectacolului, când doi dintre babuini trec peste scaune, țipând agresiv ca să caute o bucată de blană pe care o pierduse unul dintre ei. Au găsit-o, au constatat că a călcat ăștia pă ea, și au plecat la locul lor pe același drum, peste scaune.

Focul. Focul a fost puternic. Mi s-a părut că artiștii s-au concentrat foarte mult pe tehnică, și într-adevăr aceasta a format imagini spectaculoase, însă a lipsit substanța, totul căpătând în cele din urmă aromă de derizoriu. Cert este însă că babuini vor exista întotdeauna, și se vor minuna mereu când formele de pe perete prind adâncime. Cine știe, poate că în viitor se vor inventa malluri, cinema 3D și cocalari, însă  lucrurile probabil că nu se vor schimba prea mult.

Aparent, mi se poate întâmpla și mie

Așa cum poate știți, ieri mi-am uitat telefonul acasă. Aceasta este de fapt Karma arătându-mi că degeaba fac mișto de Andreea. Așa cum poate vă amintiți, nu m-ați sunat. Variantele la care m-am gândit sunt:

1. Toți cei care m-ar fi sunat m-au putut vedea online și au dedus din statusul meu (“iată, mi-am uitat telefonul acasă”) că mi-am uitat telefonul acasă.

2. Nimeni n-a vrut sa ma sune, pentru că sunt rău.

3. Bine, hai. Nu aveți numărul meu.

4. Ar trebui să îmi fac rost de o viață.

Either way, ma intreb: oare as putea sa renunt de tot? Va jur ca mult mai des am simtit lipsa ceasului decat a telefonului propriu-zis.

Antropologie futuristă

Dacă dintr-un motiv oarecare s-ar întâmpla cu noi ce se presupune că s-a întamplat cu dinozaurii, ce ar găsi o civilizație mai evoluată decât a noastră peste milioane de ani? Oare așezarile noastre impunatoare vor fi considerate forme de relief în care ne-am săpat locuințe sau vor fi studiate cu același interes cu care studiem noi acum mușuroaiele de furnici? Vor fi căruțele noastre fără cai niște viețuitoare care populau odinioară văile și se hrăneau cu oameni, pe care îi digerau foarte lent, sau vom fi noi înșine priviți ca o specie misterioasă, care a făcut atât de multe cu unelte atat de primitive?

Ce parere vor avea antropologii viitorului despre zeul din metal și plastic în fața căruia cu siguranță ne închinam, purtând mereu în jurul gâtului sau în buzunar talismane care sa il reprezinte, făurite din trupul său? Cum vor privi ei altarele din locuintele noastre, construite pentru acelasi zeu, in fata statuii căruia sacrificam mancare și petreceam apoi ore întregi așteptand îndrumare și nădajduind la mai bine?

Toate acestea și multe multe altele, dar mai ales: vor fi prea departe de adevăr?