M-a văzut venind, şi a citit în farurile mele intenţia de a opri. Politicos ca întotdeauna, m-a sfătuit:

“Salut, Ioane! Mă bucur să te revăd. Să ştii că admir măiestria cu care parchezi, puţini s-ar fi descurcat la fel de bine. Dacă se ridică de aici maşini mă întrebi? Să ştii că nu e exclus, dar asta e responsabilitatea mea. In cel mai rău caz te sun să vii să o muţi dacă este. Îi înţeleg şi pe cei de la primărie… Adevărul este că dacă nu ar fi ocupată o bandă întreagă cu maşini parcate s-ar circula cu totul altfel. E greu şi pentru ei, cei parcaţi. Păi poţi să îţi închipui, Ioane, ce înseamnă să ieşi cu spatele înainte în trafic? Cât de periculos este? Mă bucur însă că a fost demarată o campanie btl pe tema asta. Tocmai când începusem să îmi pierd încrederea in Capitală, am observat cum unii parchează perpendicular in spatele a 2-3 maşini, ca să nu existe riscul să iasă cu spatele din parcare dimineaţa, când e aglomerat şi periculos. Câteodată, ca avertisment de prudenţă, ridică ştergatoarele sau desumflă cauciucurile. Există voci de bloggeri şi jurnalişti dezamăgiţi, dar eu spun uite! Uite spiritul întreprinzător şi patriot al românului!”

În acest punct al discuţiei m-am îndepărtat uşor, întrucât mă grăbeam să arunc nişte hârtii la coşul de gunoi, motiv pentru care nu l-am mai auzit vorbind, însă presupun că a continuat cu pasiune:

“Păi cum să îl ajuţi pe concetăţeanul tău mai bine decât oferindu-i timp să iasă din tumultul cotidian, să fie pătruns de aerul proaspăt al dimineţii în timp ce îşi aşează ştergatoarele sau îşi umflă la loc cele 4 cauciucuri, cum altfel  să îl provoci emoţional, înspre dezvoltarea personală, decât punându-l în situaţia de a căuta o pompă sau un service auto dimineaţa la ora 7 într-un cartier străin? Cum altfel să îl înveţi despre lipsa de importanţă a posesiilor materiale decât trecând cu cheia pe lângă porţiera lui? Cum să îl dezvolţi pe
partea socială mai eficient decât punându-l să interacţioneze cu alţi indivizi in timp ce merge cu autobuzul?

Îţi spun Ioane, suntem pe drumul cel bun.”

Găsesc printre taste un nou motiv de bucurie. Ceea ce citiți acum este un blog entry ce are numărul 100. 100 de entries din iulie 2005 până acum, undeva între 4/lună și 1/săptămână, destul de aproape de ce îmi propusesem inițial. Dar în loc să mă bat singur pe spate, voi recapitula puțin. Atunci când am început un blog, am intrat în ceva ce mi se părea atunci a fi un peisaj trist, autointitulat “blogosfera”. La vârsta de 100 de entries pot să declar că, în esenta, nimic nu s-a schimbat, și să mă consolez cu gândul că măcar nu trec pe listă încă un punct de reper al îmbătranirii mele.

Încă se poartă agregarea de conținut, alegerea arbitrară a unei păreri proprii, sămânța de scandal din care cresc clickuri. Încă se mai poartă egocentrismul și îngâmfarea, încă se mai poartă stilul agresiv la adăpostul domiciliului necunoscut. În cele din urmă, e un business: se identifică o nevoie a consumatorului internaut de scandal și agresivitate, se găsește un țap ispășitor, și dă-i! Subiectul fierbinte generează interes, interesul generează clickuri, clickurile generează trafic, iar bannerele curg lanț.

În această ordine de idei, noul design de blog vine cu mai mult spațiu ce ar putea fi si publicitar. Deci dacă aveți o cauză nobilă sau o idee interesantă, contactați-mă pentru a primi niște vizibilitate la mne pe blog. Evident, nu vo face asta prea des, și evident voi decide unde, cum și cât timp. Dar hei, e gratis.

Mă întreb cum ar arăta o lume fără advertising, sau chiar una în care advertisingul ar fi ilegal. Eu unul nu îmi pot imgagina, și asta mă sperie puțin. Mă întreb dacă persoanele publice ar mai avea blog, sau dacă siteurile de prezentare ar mai exista. Dar mai ales mă întreb dacă Vali Petcu ar mai purta tricou cu “Zoso”. Unde e limita dintre informație și reclamă? Oare va avansa această limită până când brandingul va dispărea cu totul?Oare am ști să trăim fără ca cineva să ne polueze mințile? Pentru că eu cred că dacă brusc nu ni s-ar mai băga pe gât diverse ne-am simți al naibii de bizar.