Nu iți băga în venă, scoate!

Duminică am văzut “trip”, un film românesc independent despre droguri, și viață, dar de fapt despre repetitie. Marea lui calitare constă (cred) în câteva momente și imagini, ascunse cu grijă de ochii treji. All and all, un videoclip mișto pentru niște melodii de Silent Strike.

Intr-o vreme, cineva imi povestea despre cum incepe sa vada chestii pe tavan cand doneaza sânge, și cum totul in jur capata consistențe diferite, înțelegeți la ce ma refer. Și mă gândeam că ceva cu sloganul “Nu îți băga în venă. Scoate!” ar putea fi o campanie cu dublu scop, cu target între tinerii români. Starea de euforie asociată cu donatul de sânge vine de la faptul că ai mai puțin, dar îmi place să cred că are legătură și cu conștiința faptului că undeva cineva va mai trăi datorită ție, că într-un fel ești părintele cuiva.

În această ordine de idei, în weekendul ăsta plănuiesc să mă aventurez pe meleagurile Politehnicii, să îmi plătesc abonamentul la Vodafone și să particip la “Cea mai amplă campanie de donare de sânge“. Și nu ar strica să faceți și voi pe părinții pentru alții. Nu neapărat pentru reducerea de 50% la abonamentul RATB, ci pur și simplu. Adică, așa cum ne dorim cu toții, cel mai probabil nu veți avea voi înșivă nevoie de sânge. Dar dacă faceți un exercițiu de imaginație, puteți să vă dați seama că dacă ați dori ca cineva să fi mers la Politehnică să doneze sânge.

Unde te duci tu, Ano?

Iată-mă din nou în postura de frate mai mare, încercând să o fac pe sora mea să înțeleagă că e momentul să facă ceva în viață, că în clasa a 11-a nu mai poate să se țină de prostii. Eu, la vremea mea, nu mi-am permis să fac ce voiam, voluntariat și alte inutilități de-astea. Eu a trebuit să muncesc, și mi se pare normal să facă și ea la fel. Și în cele din urmă va înțelege, și va termina cu inorogii și cu norișorii, și va veni în lumea noastră, a ăstora care facem ceva cu viețile noastre.

Dar voi puteți schimba asta. Diseară (da, miercuri seară) la ora 18 la Club A, în piesa de teatru-forum intitulată “Unde te duci tu, Ano?”, titlu mult mai colorat în mintea mea frustrată. Deci veniți, dacă vă ține, să încercați să o trageți pe Ana de partea voluntariatului, însă mă îndoiesc sincer că o să vă iasă.

Diseara, ora 18, Club A, cu ART Fusion.

Cluj în pripă

Am fost la Cluj, am tras ca un voluntar ce mă cred, sa vada și ninja că nu-i ca-n filme. Ce să vă spun, dragi cititori, sper că absența mea nu v-a îngrijorat prea tare, mai fac de-astea, dar în aceste patru zile am cugetat și am luat notițe, deci pe parcursul următoarelor zile probabil că veți fi victimele revelațiilor mele, într-o formă sau în alta. Până una-alta, să vă spun despre impresii, în lipsă (momentan) de poze.

Cluj mi-a părut a fi un fel de Sibiu, mai mic și totodată mai mare. Mai mic pentru că l-am prins mai puțin aglomerat, și mai mare din considerente geografice. Ei bine, a trebuit să mă duc la Cluj ca să mă simt cu adevărat bucureștean. Spun asta pentru că nu prea am văzut clujeni care să traverseze aiurea sau pe rosu. Când traversam pe verde, eu eram de fiecare dată primul care pășea de pe bordură, ajungea aproape de mijlocul străzii și se minuna despre cum abia atunci ceilalți pășeau la rândul lor.

Spun asta pentru că deși nu eram un grup de cocalari, eram gălăgioși prin contrast. Am primit mereu restul fix pentru ce am cumpărat și mă simțeam puțin jenat de asta. Am fost la supermarket, știți, din acela cu coșuri, porți cu un singur sens și case de marcat, și nu mică mi-a fost mirarea când am observat că nu existau detectoare anti-furt.

Impact ArtFest la Cluj a constat într-o zi de sâmbătă plină de activități și o seară cu concerte. N-o să recapitulez programul, însă o să vă spun că a auzi concertul Lemon m-a făcut să ascult astăzi aproape continuu cele două melodii de pe siteul lor.

Unii vor spune poate că voluntariatul și Clujul nu se potrivesc tocmai bine din cauză că voluntariatul cere inițiativă și clujenii pășesc greu de pe bordură. Am conștientizat cu această ocazie că voluntariatul presupune mai degrabă bunătate, deschidere, toleranță decât inițiativă. Pentru că sigur, inițiativa e cât de cât măsurabilă, însă celelalte trei construiesc fondul, contextul dar mai ales atmosfera acestuia. La Cluj, cel puțin. Vorbeam acum o săptămână despre voluntariat și despre cum societatea nu e adaptată acestuia, despre cum nu e pregătită să îl primească; ei bine, mie mi s-a părut că societatea din Cluj e pregătită.

Mi-a plăcut deci, și m-am simțit bine, deși nu ăsta era scopul meu acolo. Îmi pare rău că n-am stat mai mult, îmi pare rău că n-am apucat să văd cu atenție o grămadă de locuri. Și datorită lui Eugen, știu acum să exprim în cuvinte întrebarea “dar până când așa, în pripă?”

Despre voluntariat

Cu riscul de a nu spune ceva cu totul nou, o să confirm că voluntariatul este un mediu în care la tot pasul dai de oameni deosebiți, un mediu care dă o altă perspectivă asupra a tot, și nu în ultimul rând, formează un caracter mai puternic. Toate acestea, deși adevărate, pot fi încadrate de către mulți în categoria “propagandă”. Adevărul e că voluntariatul nu este format doar din zâmbete și cântece, și de fapt a face voluntariat este mult mai greu decât ar crede cineva.

Voluntariatul înseamnă a lucra și după serviciu. Înseamnă a lipsi de acasă, câteodată pentru a suporta vreme nu tocmai prietenoasă, alte dăți pentru a sacrifica bucuria unei vremi perfecte. Câteodată înseamnă a risca ridiculizarea propriei persoane sau chiar a fi supus unor acte de violență verbală. Înseamnă de multe ori a nu dormi, a nu mânca și a nu sta locului, toate acestea în intensități și durate trecute cu mult peste limita confortului. Înseamnă, incredibil de des din nefericire, a te confrunta cu prejudecățile unei societăți neadaptate, care nu vrea în ruptul capului să creadă că un om poate ajuta un alt om pur și simplu pentru că sunt amândoi oameni și pentru că asta înseamnă ceva. De multe ori, beneficiarii actelor de voluntariat nu vor mulțumi. Alte dăți, ajutorul dat pur și simplu nu va fi destul, pentru că o mână de oameni nu pot rezolva brusc probleme mai bătrâne decât ei.

Voluntariatul înseamnă efort, dedicare, salturi în întuneric, și toate acestea gratis. Toate acestea fără garanția unui succes. Și totuși, voluntarii sunt cei mai veseli oameni pe care i-am întâlnit. Sunt oamenii care se demoralizează greu și se distrează mereu pe cinste. Sunt oamenii care își însușesc natura dincolo de apartenența la un ONG. Sunt oamenii care se descurca cel mai bine, indiferent de situație. Sunt oamenii care știu cel mai bine să lucreze în echipă. Pentru că greutățile sunt cele care apropie oamenii, pentru că efortul este cel ce scoate la iveală focul interior al fiecăruia, pentru că un voluntar nu e aproape niciodată singur.

Voluntariatul este în cele din urmă un munte greu de urcat. Un munte pe care mulți nu l-ar aborda, iar un alpinist entuziasmat va fi privit mereu cu mult scepticism. Câteodată ești tras în sus, alte dăți tu ești cel care îi ajută pe ceilați să urce, însă niciodată nu ești singur, iar asta te apropie de ceilalți mai mult decât orice teambuilding cu biliard și discotecă. Drumul este lung, greu, și nu lipsit de pericole, însă odată ajuns în vârf, te cunoști mai bine. Odată ajuns în vârf, vezi mai multe, și e greu să te mai supere ceva. Odată ajuns în vârf, știi că poți să faci cam orice ți-ai propune. Odată ajuns în vârf îți dai seama că de fapt asta e ceva ce doreai dintotdeauna să faci.

Impact ArtFest: Cluj, 11 octombrie

Iata unde ma voi duce eu weekendul viitor:

De ce? De-aia:

Ce puteți face voi? Voi puteți veni. Iar dacă asta nu e destul, și ați vrea să faceți mai mult, puteți să luați unul din bannerele de mai jos și să îl puneți pe site, pe blog, în semnături pe forumuri, unde vreți voi, cu link către http://artfusion.ro , iar eu vă voi mulțumi și rămâne dator. Later edit: daca aveti blogspot sau o alta solutie care nu permite asa ceva, puteti sa puneti si un post cu bannerul respectiv, oricum arata frumos. Contactati-ma daca aveti nevoie de alte marimi. ART Fusion si blogul cel rău vă mulțumesc foarte mult.

No, bun. Sa ne vedem cu bine!

It’s no joke

Privitorii de Seinfeld deja stiu ca frica nr. 2 a americanilor este moartea, imediat dupa public speaking. In aceasta ordine de idei, ma simt usor american, intrucat diseara voi fi joker intr-o piesa de Teatru-Forum. Asta presupune ca eu sa mediez relatia dintre public si actori, vorbind liber.

Nu stiu altii cum sunt, dar pe mine asta ma pune in mare dificultate. Mi se pare vag amuzant ca am foarte putine retineri in a ma identifica cu un personaj respingator sau cu unul lipsit de coloana vertebrala atunci cand trebuie sa il interpretez, insa ma pierd aproape cu totul atunci cand nu imi pot ascunde sinele in spatele unuia.