Dumneavoastră

Am facilitat acum ceva vreme un atelier de teatru-forum la Lupeni. Conform obiceiului meu, diverse m-au oprit din a posta despre aceasta. Până acum. Voi folosi timpul prezent pentru că “de ce nu?”. Este vineri seară, și iată-mă în tren alături de (în ordine alfabetică) The Lemming, Aleena, Eugen, Husseyin, Valters. Iată-mă îndreptat cu pași repezi spre un weekend în care voi dormi puțin și mă voi bucura mult. De fapt, nu îndrăznesc încă să mă bucur: în afară de Eugen, nimeni din acest grup nu m-a mai văzut facilitând așa ceva. Deci deși am mai făcut asta, simt că mă îndrept (habar n-am de ce) spre o zonă cu multe necunoscute.

Să discutăm așadar despre activități. Timpul necesar luării unei decizii crește exponențial cu numărul de participanți la procesul decizional. Constat însă pe parcursul discuției că deși oi fi știind eu teatru-forum cât să montez un documentar de 5 minute, nu ar strica să mă pun la curent cu diverse domenii conexe, cum ar fi educația non-formală.

Prietenul nostru, gazda, ne salută “salut, prieteni!”, și ne face turul apartamentului. E putin racoare, dar banuiesc că era de așteptat. Also, distribuția în paturi se face în felul următor: cel mai corpolent din grup ia patul de sus. Normal. Ne angajăm într-un nou proces decizional exponențial, după care urc în patul meu de sus și dorm trei ore. Apoi mergem să aranjăm sala și să primim participanții. Participanții care nu mă cunosc mi se adresează cu “dumneavoastră”, iar eu mă gândesc “clar, mâine cămașa cu culori vesele” (o singură culoare, de fapt, dar veselă cât pentru trei). Participanților li s-a povestit despre voluntarii de la ART Fusion, iar eu nu pot decât să transpir în cămașa mea cu mâneci lungi și guler strâmt la gândul că acești copii din fața mea au probabil o grămadă de așteptări. Iar eu, spre dezamăgirea lor, nu mă voi transforma în liliac (deși aș vrea. Animalul, nu planta).

Începem. Prezentare, filmuleț, jocuri cu înțeles și debriefing, etc. Nu îmi mai amintesc dacă am spus sau doar voiam să spun că teatrul-forum acționează acolo unde ar acționa și Superman: în situațiile de opresiune. Retrospectiv, e mai puțin amuzant decât speram. Grupul către care eu și The Lemming facilităm se întinde pe o plajă de vârste intre 5 si 50 de ani. Aici diversitate culturală. All and all, a fost bine. Copiii au părut să se distreze, spre surprinderea mea nu s-au plictisit în cele 30min în care am expus teoria teatrului-forum. au știut să răspundă la recapitulare, și toate cele. Bineînțeles, când au început să construiască piesa pe care urma sa o prezinte, s-au separat clar pe trei niveluri de implicare.

Vine seara, ne plimbăm prin oraș, bem puțin, azi e meci. Încă am dificultăți în a mă obișnui cu oamenii deschiși si politicoși cu care mă întâlnesc la tot pasul. Clar, am locuit prea multă vreme în București. Cântăm, plecăm spre casă. Pe drum, mă interceptează un consumator de alcool pentru a îmi povesti într-o engleză aproximativă (din cauza alcoolului, pentru că de fapt ea e destul de corectă) despre Dracula. “Yes, I know of Dracula”, spun eu. “He is myth”. “Yes, meat. Also blood, not vegetarian”. “No, no, myth”. “Yes, meat.” Dar serios acum, în lumina ultimelor evenimente, mă întreb ce se întâmplă cu mine; obisnuiam să nu fiu rău. Prilej de introspecție.

Ajungem acasă târziu și ne așezăm pe jos în camera băieților. De la oboseală, ne comportăm ca niște “giggling stoners”. Oboseală nu este un eufemism, de data aceasta. Doi lupi plănuiau să fure oi de la stână. Ciobanul află, se așează la pândă (l liniuță a pândă, bineînțeles) lângă gaura din gardul stânei (stânii?). Vin lupii tiptil, se uită în jur, nimeni, bagă unul dintre ei capul prin gaură, încet să nu se audă, ciobanul îi arde un ciomag peste bot. Ăsta scoate capul repede: “auzi, bagă tu, că pe mine mă bufnește râsul”. Pe toți ne bufnește râsul, timp de 10min. Prietenul nostru bagă capul pe ușă și ne întreabă dacă am ajuns și cum a fost. A fost devreme. Petrecem restul serii jucând cu voluntarii EVS un nou joc numit “quiet, you’ll wake our friend”. Cumva, mă simt ca în tabără. Ceea ce e cel puțin bizar, pentru că nu am fost niciodată în tabără când eram mic. Dar dacă aș fi fost, probabil că așa m-aș fi simțit. Valters nu râde, because the joke, it loses in translation. In ritmul în care învață româna însă, îi va depăși în curând pe cocalarii din fața blocului.

Ce twitter, ce blog, ce creații folclorice pentru celălalt blog? Somn, pentru că ceasul se dă cu o oră înainte. Din exces de zel, îl dau cu două ore înainte și mă trezesc cu o oră mai devreme decât toți ceilalți, dau snooze, fac duș și mă culc la loc în locul lui Valters, care s-a trezit să facă duș. Apoi în locul lui Eugen, care naiba știe de ce s-a trezit, dar bănuiesc ca tot duș. În locul lui Husseyin nu mă pot culca, pentru că se simte rău. Îi zic să își cumpere husseyincelrau.tr, dar nu cred că mă aude. A, să nu uit! Băi Lemming, mi-ai adus ceai; ai (încă) o bilă albă. Da, știu: o bilă albă era mama când l-a cunoscut pe tata…

A doua zi piesele. În mod ironic, grupul pe care îl ghidez subtil către concluzii (mai puțin subtil decât mi-aș dori, din păcate) construiește o piesă despre consumul de alcool. Grupul meu nu a încercat să bea rom cu paiul. Cel puțin sper că nu a încercat, pentru că nu e o idee tocmai bună. Se construiesc cele patru piese în paralel și se joacă succesiv, în timp ce eu joc rolul unui spectator pus pe șotii. Iertare, dragii mei. Am dormit cu două ore mai puțin (m liniuță ai). Datorită competențelor mele de negociator, reușesc să programez piesa grupului meu ultima. Fac pe moderatorul și am în față acest public, aflat la sfârșit de atelier, care a văzut deja 3.5 piese de teatru-forum. Iar eu, ca un agent de vânzări îi întreb obsesiv “vreți să-l ajutăm pe protagonistul nostru?”. Sunt curios ce aș face dacă mi s-ar răspunde “nu!”. Măcar de data asta am ochelarii.

Seara sesiune de feedback. Trebuie să învăț să dau feedback, habar nu am. Se reiterează cu exponențialul. Cumva, sesiunea de feedback are rol de teambuilding. Ca rezultat, cel puțin. Ei bine, iată-ne în cele din urmă în drum spre casă, împărțind o cușetă cu două doamne trecute chiar de a doua tinerețe. Cea care e trecută și de a treia ne face cu ochiul nouă, băieților. Iar noi ne întrebăm daca se poate dormi pe hol. Ajungem la București cu onoarea întreagă, însă.

Nu aș face asta altfel pentru nimic în lume. Bine, poate pentru multe fete cu tricouri cu WordPress (o fantezie mai veche a mea, ziua mea e pe 17 noiembrie, fetelor). Am zis că mi-a plăcut? Ei bine, mi-a plăcut. Mai vreau. Este acest sentiment de bucurie tăcută care mă încerarcă atunci când văd niște copii entuziasmându-se în jurul a ceva constructiv. Entuziasmându-se cu succes, aparent, pentru că participanții la atelierul precedent ne așteptau cu o piesă TF căreia i-am găsit foarte puține de reproșat. Din nou, mă gândesc cu nostalgie că mi-ar fi plăcut să existe Impact când eram eu elev. Mă simt de parcă tinerii de 17 ani mi-ar vorbi cu “dumneavoastră”.