Trei povești

Un fel de prefață

Dupa modelul lui Steve Jobs la începerea anului la Stanford University, o sa vă spun, dragi cititori, trei poveşti din viaţa mea. Spre deosebire de Steve, nu pot să afirm că poveştile se întamplă în momente de răscruce pentru mine, însă eu cred că au ceva în comun. Din păcate, ceea ce au în comun nu spune lucruri prea bune despre natura umană.

Despre muzică, seriale și dezamăgire.

Am crescut cu X-Files și Red Hot Chili Peppers, printre altele. Erau niște vremuri mai bune, înainte ca X-Files să se facă film, și înainte de “Stadium Arcadium”. Și într-o zi, Apple a început să vândă iPod-uri U2. Erau mai scumpe, dar aveau semnaturile celor patru lasergrafiate pe spate. Apropo, înainte să se întâmple asta, îmi placea și U2. Ulterior, deși muzica a rămas aceeași, nu puteam să o ascult fără să mă gândesc că pentru cineva este un business, că într-o măsură mai mică sau mai mare, melodiile acelea erau compuse și executate cu gândul la vânzări.

Vedeți voi, dragi cititori, subconștientul meu și-a dat seama atunci ceea ce abia mai târziu aveam sa conștientizez: că vânzările bat pasiunea mai rău decât bate viața filmul sau Bruzli pe Vandam. Mi-am cerut deci mental iertare și am rămas la Chili Peppers, care deja afirmaseră că nu ar vrea să fie vreodată o formație cunoscută, că asta ar schimba felul în care privesc și fac muzică, și le-ar răpi ceea ce consideră ei că e cel mai mișto la ei. Sigur, nu erau exact cuvintele astea, dar nu poți să traduci orice fără să adaptezi.

Apoi a apărut serialul Californication, cu David Duchovny (din X-Files). În paranteză, “Californication” este un album mai vechi al lui Red Hot Chili Peppers, despre artificial, aparențe și comercial. Am fost așadar plăcut surprins să văd cât de bine capturează serialul spiritul albumului, deși nu apare vreo referință directă la acesta. Era ca și când cineva ar fi macinat albumul, și l-ar fi amestecat cu peliculă și recuzită până iese serial.

Red Hot Chili Peppers s-au bucurat atât de tare că erau recunoscuți ca iconuri culturale încă din timpul vieții și că viziunea lor și fenomenul identificat de ei ajung către toată lumea, dincolo de barierele preferintelor muzicale, încât au dat în judecată. Au cerut să se oprească filmările și să li se dea toți banii obținuți pentru că se folosesc de numele albumului. Și nu managerii, ci solistul însuși afirma că Showtime le-a furat de fapt identitatea, și că așa ceva nu se face.

Au pierdut, bineînțeles, și toată povestea s-a uitat. Eu nu am putut să îmi scot însă din minte scena pe care mi-o închipuisem: cei patru în studio, discutând: “Băi, nu prea se mai vinde. Ionuțe, ai ceva nou la chitară acolo? Nu? Nu mai avem nici bani? Atunci hai să îi dăm în judecată pe ăia care ne plac atât de mult încât au făcut un serial bazat pe ideile pe care încercăm noi să le promovăm!”. Cu alte cuvinte, nici până în ziua de azi nu am mai reușit să trec peste faptul că au ales “fortune” în loc de “fame”.

Despre rechini și prestarea de servicii

Dacă ați ajuns vreodată în Gara de Nord din București și v-a trecut prin minte să luați un taxi, știți probabil despre “rechini”. Aparent foarte amabili, oferă un serviciu de taximetrie de lux. Luxul se reflectă bineînțeles doar în preț, care este afișat mic și înșelător pe portieră, și este menționat abia la sfârșit, atunci când cursa costa de 8-10 ori mai mult decât ar fi costat cu un taxi normal.

O altă zonă de agățat fraieri era în fața magazinului Unirea, din aceeași capitală europeană. Știind eu asta, și totuși având nevoie urgentă de un taxi de acolo, mă îndrept surprins spre unul care tocmai parcase mai intr-o parte, și care avea pe ușă un tarif normal. Mă apropii precaut, deschid portiera și întreb “Liber? Da? Și prețul… e ăsta de pe ușă? Ok. La Tineretului, vă rog”. Și văd în acel moment trei tipi apropiindu-se, unul dintre ei cu o bâtă în mână.

Primul ajuns se adresează colegului din mașină “Băi m####ule! Ți-am mai zis să nu mai stai aiciea, că ți-o iei! Nu vii tu aicea să strici treaba”. Sau ceva asemănător. Înțeleg eu de ce era așa de timid și grăbit taximetristul meu. În ciuda oricărui instinct, mă bag în seamă ca scafandrul în apă și mint “Am făcut comandă, l-am chemat”.

Îmi e rușine, aducându-mi aminte. Îmi e rușine că m-am mulțumit să tac, că mi-a fost prea frică să le spun că ei și oameni de c##at ca ei ##t societatea, că ar trebui să le fie rușine să fure de la oamenii cinstiți, și să amenințe oameni cinstiți, că ar merita să aibă la rândul lor parte de violență și nedreptăți, și de un loc rezervat în celulă. În general, să fac un oarecare scandal.

Vi-i închipuiți, dragi cititori, pe domnii rechini având o revelație, și zicându-și unii altora “C##ie, am greșit. Tot timpul ne plângem de nedreptate, dar de fapt facem parte din problemă. Hai să fim în ###a mea cinstiți de acuma!” Nu? Nici eu. Dar totuși, aș fi putut să nu tac, și totuși am tăcut. Iar pentru asta îmi e rușine.

De ce fac rechinii asta? Pentru că pot. Și pentru ca apoi să se mândrească la tavernă despre cum au mai fraierit o studentă bună din provincie. Dar în principal pentru că pot, și pentru că li se pare OK să promoveze o societate care se învârte în jurul lui “a păcăli” și “a nu te lăsa păcălit”. Cu comportamentul lor de fete de pe centură care agață în cluburi de fițe, aceștia se află de multă vreme pe lista mea neagră, imediat deasupra fraților lor mai cinstiți, hoții de buzunare.

Mi-am propus în schimb să tac mai rar. Asta se întâmpla acum câțiva ani. Oricum, dupa ce trecuse ceva vreme de la treaba cu Chili Peppers.

Despre internet, conținut și proprietate intelectuală

Această ultimă poveste nu mă are ca protagonist. Dar ca să aveți o perspectivă mai clară, o să încerc să vă pun în pielea protagonistului, punct de vedere care pentru mine a fost cel mai relevant. Închipuiți-vă așadar, dragi cititori, că administrați un site de conținut. Mai specific, de știri din muzică. Ați investit la timp, și aveți în consecință o bază mare de utilizatori, mai ales că site-ul vostru se concentrează pe o anumită nișă, fidelizând astfel vizitatorii. Am uitat să spun asta? Ei bine, am spus-o acum.

Lucrurile merg bine, prindeți știrile la timp, le publicați în timp util și deci apăreți printre primii în căutările Google. Vizitatori, trafic, bani. Asta bineînțeles, pe lângă sentimentul de împlinire care vă încearcă la gândul că sunteți pionierii unei comunități, și că prin investiția voastră niște fani ai aceluiași gen de muzică sunt măcar cu puțin mai fericiți.

Chiar dacă e criză, lucrurile merg. Sigur, nu merg la fel de bine, dar era de așteptat. Totuși, aveți câțiva redactori care scriu conținut. Orice știre despre ceva din altă țară se găsește pe un site internațional, și cum nu prea există traducere fără adaptare, a traduce nu violează dreptul la proprietate intelectuală al cuiva. Cum spuneam, lucrurile merg bine. Nu sunteți încă niște baștani adevărați, dar cu puțin noroc veți ajunge și acolo.

Acum închipuiți-vă că vă treziți într-o dimineață. Serios, închipuiți-vă. Simțiți lumina cum pătrunde în pupile, gândiți-vă la diferite ritualuri specifice. V-ați imersat în atmosferă? Acum închipuiți-vă că intrați pe Internet și observați că la căutarea Google a apărut mai întâi alt site de conținut. Tot cu profil muzical, dar nu pe o nișă anume. Simțiți cum se cască un hău în podea și vă prăbușiți în gol, în timp ce la vecinul de palier se aude batjocoritor melodia “Guță, nu mai ești numărul 1”.

Aparent, cineva folosește tehnica patentată de a privi pe site-urile din afară și a traduce și adapta știri, interviuri și communicate de presă. Și cine le-a dat voie să le scrie mai complet și din mai multe surse? Ăsta e modelul vostru de business, și nimeni nu îi aduce îmbunătățiri si mai și respiră apoi. OK, nu e grav, să ne calmăm. Ce putem face? Să ne bucurăm că mai există cineva cu aceeași perspectivă de business? Ei, rahat! Hai mai bine să coborâm cu bâta din taxi.

Vă gândiți acum, dragi cititori, că ați putea să amenințați cu tribunalul? În fond, în onlineul ăsta în care toți dau copy-paste, cine o să îi creadă că pur și simplu au găsit știri în același loc, și că e de așteptat ca două traduceri să semene între ele? Și ce dacă e clar că nu e copy-paste, legea spune doar că orice are peste 50% din cuvinte e plagiat, hai să ne folosim de asta. Vă gândiți că dacă face cineva apel la bunul simț, să vă doară undeva, doar pentru că puteți?

Sper din toată inima că nu vă gândiți să faceți asta, dragi cititori. Ipotetic vorbind. Pentru că dacă da, nu v-ați deosebi cu nimic de formațile care aleg banii sau de taximetriștii din categoria rechini. Dacă vă gândiți să renunțați la bunul simț doar pentru că puteți, ar trebui să vă fie rușine.

Nu este vorba despre un site anume, sau despre cineva anume, bineînțeles.

În incheiere…

Bunul simț, dragi cititori, este ceva ce ne va băga în bucluc de multe ori. Dar în momentul în care renunțăm la el, prostituându-ne moral pentru bani sau confort, nu facem decât să ne furăm singuri proverbiala căciulă, grăbind stricarea lumii în care trăim, și în care va trebui să trăim și când vom fi de cealalta parte a nesimțirii.