Un teatru antic cu buget redus

Sunt un ipocrit. Cine naiba mă cred? Printre umbrele propriei minţi mă strecor, căutându-l pe eu cel adevărat. Eu, care stă probabil ascuns într-un colţ în timp ce eu îl caut şi eu îl caut în timp ce eu zâmbesc frumos şi fac remarci deştepte. Şi în tot acest timp, eu, eu şi eu stam pe bară. Suntem pregătiţi acţiune, însă: nu se ştie niciodată când eu voi fi mai potrivit decât mine pentru o respectivă situaţie.

Problemele apar atunci când eu nu sunt gata să sar mă înlocuiesc, sau mă înlocuiesc greşit, lăsând pe cineva să vadă o latură a mea pe care nu intenţionam să o arăt. Din păcate, este foarte uşor uşor să judeci greşit ceva scos din context.

O altă situaţie interesantă apare atunci când sunt confundat cu mine. Aşa cum, de exemplu, este uşor să crezi despre cineva că este “de treabă” când de fapt este “fraier” şi invers. Cei din jurul meu făcând această confuzie în ceea ce mă priveşte, şi făcând-o atât de des, ajung să nu ma mai deosebesc de mine. Îmi este din ce în ce mai greu deci să îmi dau seama când sunt “de treabă” şi când sunt “fraier”. E un exemplu.

În ciuda mea, trăiesc în societate, deci cunosc mereu oameni, oameni care sunt diferiţi între ei, deci cu care încerc dintr-un fel de reflex să interacţionez diferit. Mă găsesc aşadar între o grămadă de eu. Suntem aproape identici cu mine, dar diferiţi între noi, iar mie îmi este din ce în ce mai greu să aleg repede cine vreau să fiu, sufocându-mă singur, de fapt. Niciodată nu mi-a plăcut aglomeraţia.